170 de ani de presă arădeană

170 de ani de presă arădeană
170 de ani de presă arădeană
ARAD – Peste 400 de publicaţii, de la „Ateneul Românesc”(din 1833), până la cele din zilele noastre.

Deşi s-a conturat de multă vreme ca o ramură distinctă, istoria presei rămâne o parte a istoriei generale pentru că obiectul ei e greu de delimitat cu precizie, datorită raporturilor pe care le are cu toate domeniile vieţii.

Dacă unii cercetători sunt de părere că istoria presei ar trebui să se rezume la studiul conţinutului publicaţiilor, alţii nu o văd decât în legătură directă cu evoluţiile economice, politice, ideologice, ştiinţifice, culturale, cu nivelul de civilizaţie al epocilor. Nu se poate face abstracţie însă nici de studiul presei „ca produs industrial”, în legătură directă cu progresul tehnic (de la tipărire, la difuzare): cum şi când ar fi apărut ziarele dacă meşteşugarul Pi Şeng din China nu ar fi folosit, în sec. XI, hieroglife din lut ars?; dacă, înainte de 1450, germanul Gutemberg n-ar fi făurit tiparul pe baza literelor metalice turnate în matriţe?; dacă chinezul Tai Sun n-ar fi inventat, în secolul I, hârtia şi procedeul de producere a acesteia nu s-ar fi perfecţionat de către arabi (în secolul VIII) iar mai apoi de către italieni şi germani (în secolul XIV)?; dacă n-ar fi apărut poşta (legiferată pentru prima dată în Franţa în 1444)?  Cu aceşti „dacă” am putea continua şi după apariţia primului ziar (în 17 mai 1605, la Anvers) pentru că noi descoperiri au adus pe piaţă jurnale mai multe, cu tiraj mai mare şi arie de difuzare mai largă. Iar, în timp, şi alte mijloace de informare în masă – agenţia de presă (Havas, în 1832, în Franţa), radioul (la începutul secolului XX, inventator canadianul  Reginald Anbrey), televiziunea (în 1926, descoperită de scoţianul John Baird) şi televiziunea color (iniţiată, în 1950, de americanul Peter Carl Goldmank).

Aceste succinte sublinieri demonstrează, credem, că abordarea istoriei presei presupune informaţie bogată din partea cercetătorului, o capacitate de analiză şi sinteză deosebită pentru a răzbi în numeroasele „date” oferite de conţinutul publicaţiilor, între diversele orientări, tematici, curente ideologice sau culturale etc.

La un astfel de demers s-au angajat jurnaliştii Gabriela Groza şi Emil Şimăndan, alături fiindu-le regretatul profesor de limba şi literatura română Melente Nica. Şi credem că, nu fără foarte mult efort, dacă socotim că cercetarea a durat peste cinci ani,  au reuşit. Lucrarea lor „Evoluţia şi tipologia presei arădene” (apărută la Editura Fundaţiei „Ioan Slavici”) oferă un „volum-sinteză” despre tot ce-a însemnat jurnalistica în judeţul Arad: de la începuturile ei ( „Ateneul Românesc” din 1833, rămas în faza de manuscris), la gazetele şcolare de cartier.

Pentru că istoria presei are îndeosebi puncte de contact cu ramurile speciale ale istoriografiei, cu istoria culturii şi civilizaţiei, cu istoria literaturii, autorii lucrării nu au avut în vedere numai aspectul cronologic.

Cele nouă părţi care compun studiul nu ne oferă doar un „inventar” de gazete (mai mari sau mai mici) apărute de-a lungul vremii (peste 400 de titluri) şi o înşiruire de gazetari (de altfel sute de nume cu rezonanţă) ci şi o clasificare a acestora din punct de vedere tipologic, cu analize succinte asupra impactului acestora în vreme lor.

Ziarul „Tribuna poporului”, ce apare apoi cu titlul de „Tribuna” (şi în care debutează în 1910 Lucian Blaga cu poezia „Pe ţărm”), apoi „Românul” ne sunt prezentate ca oglindă a tot ceea ce se întâmpla la începutul secolului XX pe aceste locuri – emanciparea românilor şi pregătirea pentru Marea Unire.

Diversa şi colorata presă interbelică de la „Aradul”, „Ştirea” – ziare de informare, la „Salonul literar”, „Hotarul” – reviste de cultură, „Biserica şi şcoala” – foaie bisericească precum şi multe alte gazete umoristice ori de breaslă demonstrează că oamenii trăiau o perioadă de avânt material şi spiritual.

Presa de după al II-lea război mondial, cea comunistă, prin sărăcia de titluri „Patriotul” devenit „Flacăra roşie” şi sporadic câte un supliment cultural precum „Cariatide” vorbesc despre o perioadă de încorsetare într-o ideologie care avea o „jenă” faţă de diversitatea de idei, de unghiuri şi puncte de vedere, de reflectare a unor fapte din cotidian.

Epoca postdecembristă, mai apropiată de noi, autorii ne sugerează s-o analizăm prin multitudinea de gazete (care apar şi dispar tot aşa de uşor, încât cititorul abia îşi mai aduce aminte de ele), punând accent pe ziarele care s-au impus prin profesionalism.

Împreună cu cealalte parţi – „Din presa minorităţilor naţionale”, „Presa studenţilor şi elevilor”, „Experienţa postdecembristă a radioului şi televiziunii arădene”, „Idexul ziarelor arădene” şi „Anuarul mass-media arădeană” – cartea semnată de Melente Nica, Gabriela Groza şi Emil Şimândan este un „tablou” al jurnalisticii arădene, făcut cu artă din „decupaje”  alese cu ştiinţă, după o trudnică cercetare de arhivă. Dar , în esenţă, este un izvor istoric de incontestabilă utilitate pentru toţi cei care vor să afle ce-au mai făcut înaintaşii lor.

V.F.



0Comentarii

Herzlichen Dank für Ihren Kommentar - dieser wird nach einer Prüfung von uns freigeschaltet. Beachten Sie, dass dies gerade an Wochenenden etwas länger dauern kann. Kommentare von registrierten Usern werden sofort freigeschaltet - hier registrieren!

inca 1000 caractere ramase

Citiți principiile noastre de moderare aici !