Nu puteai spune că ai avut 8.000 de kilograme grâu la hectar, dacă nu aveai măcar 7.000 kg. Aşadar, se producea, în vremea lui Ceauşescu. O să vă miraţi, dacă nu sunteţi în temă. Cum de se producea atât de mult?! Simplu. Se producea pentru că ştiinţa era alături de agricultură. Erau programe de irigaţii. Erau programe de ameliorare a solului, de fertilizare şi erbicidare. Mai ştie cineva de ele? Ţin minte că umblam prin zona Almaş pentru a vedea cum stăm cu combaterea eroziunii solului. Mai există un asemenea program? Mă îndoiesc. Pe cine mai interesează că solul se erodează! Cine mai are clipe de răgaz pentru solurile sărăturate. Cine mai investeşte în aşa ceva? Ce programe mai are agricultura românească? Avem un potenţial uriaş. Am putea hrăni 80 de milioane de locuitori. Dar noi suntem doar pe un sfert din cât am putea hrăni. Ceea ce înseamnă că, dacă am investi, dacă am fi conştienţi, am putea exporta foarte multe produse agricole. Din ceea ce am putea obţine în agricultură am fi putut dezvolta o industrie alimentară performantă. Cea mai bună, cea mai vândută marfă în lume este hrana. Avem un potenţial uriaş. De ce nu am dezvoltat acest sector? Poate cineva să răspundă la o întrebare atât de simplă, atât de pertinentă? Se pot emite răspunsuri fel de fel. Dar cine are curajul sau, mai exact, conştiinţa civică să spună adevărul?
Noi nu avem o politică agrară. Nimeni nu se preocupă de refacerea suprafeţelor, a solelor. Avem un ministru la Agricultură, dar nu ştim cu ce se ocupă. Nimic din ce am abordat mai sus nu se află în sfera sa de preocupare. Ce facem în domeniul irigaţiilor? Ce întreprindeţi, domnule ministru, pentru combaterea eroziunii solului? Dar în privinţa solurilor sărăturte, ce programe aveţi? Ce faceţi, domnule Valeriu Tabără, pentru ca agricultura României să fie măcar cea fost pe vremea lui Ceauşescu, dacă nu mai mult? Dar pentru industria alimentară ce programe aveţi? Nimic, vă spun eu, un simplu „chibiţ”.
