Colind amintitor de Sorescu

Colind amintitor de Sorescu
ARAD – Prin Marin Sorescu literatura română s-a aflat la un pas de Premiul Nobel, care mereu ne ocoleşte…

A trăit cu gândurile pe hârtie, s-a zidit în cuvânt şi ne-a dăruit o mulţime de lumi, o mulţime de ceruri, să avem „unde fugi de-acasă”.

Scriitor cu sclipiri de geniu, Marin Sorescu a convertit totul în creaţie. Întreaga lui existenţă a fost absorbită de operă. O poezie de mare rafinament (Singur printre poeţi, Moartea ceasului, La Lilicei), un teatru răscolitor (Iona, Paracliserul, Matca, Vărul Shakespeare), o proză originală (Unde fugim de-acasă, Trei dinţi din faţă), acerb şi temut polemist, fin eseist, gazetar, editor, pictor, regizor sunt câteva repere ale plurivalenţei scriitorului.

Opera sa a călătorit „cu sandale de aur” peste mări şi ţări, ne-a reprezentat cu strălucire pe toate meridianele, a fost tradusă în aproape toate limbile pământului, piesele sale jucate pe cele mai mari scene ale lumii, iar poetul distins cu premii naţionaşe şi internaţionale: Premiul Academiei Române, Premiul Uniunii Scriitorilor, Premiul Herder (Viena), Premiul Le Muze (Florenţa), Premiul Fernando Riello (Madrid), Medalia de Aur pentru poezie (Napoli), a fost propus pentru Premiul Nobel pentru literatură.

A cunoscut aprecierea, dar a trăit şi drama scriitorului român: elogiat peste hotare, denigrat între hotare. După 1989, a fost contestat, minimalizat, insultat doar pentru vina de a fi gândit altfel decât unii conaţionali din elita intelectuală, dominaţi de frenezii demolatoare. Atacuri furibunde şi nedemne s-au revărsat asupra omului sensibil, de o modestie cuceritoare, în momentul în care a acceptat să fie ministru al Culturii. S-au ridicat voci care au cerut cu insolenţă „alungarea” lui din manualele şcolare. În ura lor apocaliptică, uitaseră că „valoarea” se află deasupra tuturor afinităţilor politice şi că gloria celui care dă cu piatra este efemeră. Dumnezeu să-i ierte, deşi au ştiut ce fac. Poetul însuşi i-a atins cu aripa iertării pe aceia care s-au căznit să-l prăbuşească în moarte cu o zi mai devreme şi au reuşit. Dar mai întâi i-au sfâşiat sufletul de înflorit liliac românesc… .

Marin Sorescu a trăit şi a murit scriind. Până în ultima clipă a dictat soţiei sale, bunei doamne Virginia, versuri lucide până la lacrimă: „Doamne, / Ia-mă de mână / Şi hai să fugim din lume, / Să ieşim puţin la aer. / Poate schimbând curenţii, / O să mă simt şi eu în larg / Lângă tine”/.

Ştia că o boală necruţătoare l-a condamnat la moarte. A refuzat să fie legat la ochi şi, privind spre zilele care-l apropiau de „plutonul de execuţie”, a continuat să creadă în poezie. Când moartea dădea târcoale prin poemele sale, a dialogat cu ea, apărându-şi nu trupul, ci creaţia.

Era 8 decembrie 1996, când limba de bronz din golul clopotului s-a precipitat prea devreme. Sfios dintotdeauna, Marin din Bulzeştii Doljului i-a ascultat chemarea şi s-a dus „să moară puţin”. Să stea de vorbă cu vărul Shakespeare, aşa, ca de la om al secolului la om al secolului. Avea doar 60 de ani.

Lumina dulce a blândului Crăciun va face să lunece înspre noi dorul unui colind amintitor de Sorescu. Dar şi de Creangă, Labiş, Nichita Stănescu, morţi tot în decembrie… 1889, 1956, 1983.

Fie-le toate cărările primitoare în spaţiul edenic în care s-au retras. Ne-au lăsat „singuri” lângă opera lor. Ea n-a putut fi atinsă de moarte. Ne-a rămas ca o mângâiere.

Felicia Roz





0Comentarii

Herzlichen Dank für Ihren Kommentar - dieser wird nach einer Prüfung von uns freigeschaltet. Beachten Sie, dass dies gerade an Wochenenden etwas länger dauern kann. Kommentare von registrierten Usern werden sofort freigeschaltet - hier registrieren!

inca 1000 caractere ramase

Citiți principiile noastre de moderare aici !