Ne putem întreba dacă administraţiile locale, trecute şi prezente, din pricina că aceste străzi sunt în zona istorică, au căutat (şi caută încă) să ne ofere o călătorie în timp, un soi de decupaj al unei lumi de mult dispărute. Aşa sunt Tribunul Axente, Ghica Vodă sau strada Șelimbăr. Şi asta în pofida faptului că, la fiecare patru ani, campania electorală vine cu proiecte fantastice de reasfaltare a întregului oraş (de preferat, în 3 luni de zile, proiecte ce nu se realizează în cele 45 de luni de dinainte). Dincolo de aspectul arhaic, una din aceste străzi – vorbim de Ghica Vodă – este o perpetuă sursă de probleme. De ce? Pentru ca acolo e sediul Liceului Special Sfânta Maria – fosta şi actuala instituţie educaţională pentru persoanele cu deficienţe vizuale.
Presupun că trebuie să ai o semnificativă resursă de umor negru ca să nu faci nimic pentru oamenii (cei mai mulţi copii şi adolescenţi) cu deficit vizual. Să-i laşi la voia întâmplării.
O fi amuzant să-i laşi să dea in gropi? Să constaţi că aterizează (involuntar, bineînţeles) în vreo baltă pentru că le-a alunecat mocirla de sub picioare atunci cand plouă?
Să arunci pietriş (asta e mai recent) în loc de asfalt, ca eventual astfel să se răneasca mai uşor atunci când cad datorită drumului unde apar pe neaşteptate tot soiul de denivelări? Să nu fi făcut nimeni solicitări spre a se gasi o rezolvare a acestei situaţii? Ei bine, s-au făcut. Au trecut 12 ani de administraţie locală cu acelaşi primar şi nu s-a gasit încă o soluţie. O fi greu să asfaltezi 180 de metri (asta e lungimea străzii)? Se asfaltează cu jumătate de an înaintea alegerilor locale (si asta se intampla la fiecare mandat) kilometri întregi, dar nu aceia care contează cu adevărat pentru oamenii aflați in nevoie.
Nu e oare această atitudine doar un simptom al maladiei numită ”dispreţ”? Dispreţ acordat persoanelor cu dizabilităţi. Atitudine veche, născută în vremea comunismului dar perpetuată până astăzi. În România există peste 110.000 de persoane cu deficienţe de vedere. Cu toate astea, mulţi sunt cei care, deşi îi văd, preferă să se comporte ca şi cum nu ar exista. Sunt ignoraţi, ocoliţi, eventual priviţi cu milă când, accidental, sunt văzuţi în stradă (mergând cu greu singuri sau însoţiţi de bastonul alb pentru nevăzatori- cel mult, poate stârni simpatie prezenţa câinelui însoţitor, ceva de tipul: ”vai, ce câine drăguţ şi deştept!”).
În interacţiunea cu deficienţii vizual, nu aş spune că actuala administraţie locală excelează. Încerc să-mi imaginez situaţia unei asemenea persoane (cu urme de vedere) care ar trebui sa se deplaseze la Primărie, pentru rezolvarea unei probleme oarecare. Cum ar face-o? Să zicem că ar trebui sa treacă strada, să urce într-un tramvai. Să ajungă în incinta primăriei. Să semneze acte.
Nu avem un răspuns. Există pe lumea aceasta mijloace care au fost concepute şi folosite spre ajutorul lor. Marcaje, semnale sonore, alfabetul Braille, asistenţi ai instituţiilor publice pentru persoanele cu deficienţe vizuale si nu numai. Din păcate, nu şi la noi. Nu în Arad.
Alfabetul Braille (alfabetul pentru nevăzători) ar trebui să fie nelipsit din spaţiile şi instituţiile publice (vorbim de trecerile de pietoni, zonele de acces în tramvai din staţii, căile de acces şi anumite zone din interiorul institutiilor publice, din instituţii de învăţământ, săli de spectacol, muzee, centre pentru persoanele vârstnice, toalete publice). Din păcate nu există într-o municipalitate care s-a dorit Capitală Culturală Europeană. Pe semafoare (care ar putea atrage atenţia asupra lor prin semnale sonore), ar putea fi montate plăcute metalice scrise în alfabet Braille şi care să menţioneze numele străzii şi numerele locuinţelor din vecinătate. Nu e mult, nu e greu şi nu e scump. S-a facut la Sydney, în Australia. Nu suntem Sydney dar nu ar trebui să conteze asta. E vorba de bunăvoinţă, care aparent nu lipseşte unor investitori privaţi (vezi lifturile din Atrium Mall).
Cât despre semnalele acustice ale semafoarelor (o anume tonalitate şi/sau ritm pentru culoarea roşie, o alta pentru cea verde), ce să mai vorbim. Deşi prevăzute în legislaţie (articolul 58 al Codului Rutier – unde, fie vorba, se specifică că pot fi folosite – altfel spus, nu e obligatorie utilizarea lor) în România sunt inexistente. S-au făcut auzite propuneri fie în Braşov, fie în Turnu Severin. Deocamdată, rezultatele sunt nule. La Arad sunt prevăzute, în bugetul local, sume pentru acest lucru însă rezultatul e acelaşi. În schimb, s-au așezat înaintea unor treceri de pietoni, marcaje tactile (de o calitate îndoielnică), care, cel mai adesea, acoperă o jumătate din intrarea pe trecerea de pietoni. Cu puţin ghinion, ele nu sunt descoperite şi iată-l aşadar pe nevăzător în mijlocul intersecţiei, confruntându-se cu un bolid, preferabil Porsche Panamera, deoarece orice ai face tot tu eşti cel vinovat şi dacă-i flenduri pe trecerea de pietoni băţul alb, pentru nevăzători, tot trebuie să plăteşti aripa bolidului pe care ai plonjat.
S-a mai încercat în orașul nostru un experiment. Într-o după-amiază, un deficient vizual aflat într-o staţie de tramvai a descoperit că tramvaiul îi vorbeste – se anunţa de către tramvaiul care tocmai intrase în staţie pe ce linie circulă. Omul a fost încântat. Ulterior, a fost dezamăgit. Situaţia fericită s-a mai repetat de câteva ori apoi …nimic. Să fie un experiment eşuat? De ce e greu să punem în practică lucruri folositoare? De ce nu avem bani pentru asta?
S-ar putea vorbi mult despre aceşti oameni şi despre felul în care autorităţile locale îi percep. De fapt, s-ar putea zice că instituţiile publice ”nu văd”. Şi nu pentru că nu ar putea să o faca. Ci pentru că nu vor. Pentru că nu-i interesează. Oamenii aceştia, deficienţii vizual sau nevăzătorii nu au parte de cu mult mai multă atenţie şi respect decât în anii ”epocii de aur”.
Drama lor e că nu văd gradul de degradare al administraţiei care, se zvoneşte, construieşte în folosul cetăţenilor care i-au pus în aceea poziţie, dar o simt, o ating la fiecare bordură.
Felul în care ne raportăm la persoanele cu handicap spune totul despre noi ca societate. Locul geometric pe care îl ocupă azi în societatea românească persoanele cu handicap este unul periferic. Dincolo de mutilarea involuntara a propriei traiectorii în viață, trebuie să îndure și discriminarea la care îi supunem.
Acesta este un proiect al oamenilor din partidul M10. Este un proiect prin care dorim să impunem instalarea de semnale acustice în intersecţiile semaforizate, să transformăm mijloacele de transport în comun în roboţi care vorbesc, să asfaltăm o stradă necesară educaţiei propriilor cetăţeni. Este un proiect al oamenilor solidari faţă de cei care se bucură de oraşul în care trăiesc, în limita percepţiei care le-a rămas. Un proiect de incluziune socială a persoanelor cu handicap, un proiect de accesibilizare a orașului. Vrem ca Aradul să fie cu adevărat și orașul lor.
Citiți principiile noastre de moderare aici!