Nichita, o lectură critică

Când prin anii 1965-1970, elev fiind în Cluj, buchiseam, ce spun eu, devoram nesăţios mensualele şi hebdomadarele de cultură „Steaua”, „Tribuna”, „Luceafărul”, „Gazeta literară” în care, pe pagini uriaşe, format A2, exploda, parcă ex nihilo, o nouă poezie modernă românească, renăscută din propria-i cenuşă, după traversarea de coşmar a deşertului stalinist de după război, preferaţii mei erau Ion (nu Ioan) Alexandru (cel din „Cum să vă spun”, „Viaţa deocamdată”, „Infernul discutabil”), Cezar Baltag (cel din „Monada”), Ana Blandiana (cea din „Călcîiul vulnerabil”).


Chiar şi Ion Gheorghe (cel din „Nopţi
cu lună pe Oceanul Atlantic”) ori Gh.
Pituţ (din, de exemplu, „Cine mă
apără”). În orice caz, mai
puţin Nichita Stănescu, pe care,
fireşte, nu doar că îl citeam, dar
îl şi ştiam pe dinafară, precum pe
primii citaţi.


* * *


De la Cluj, de unde încercam şi eu,
măiculiţă Doamne, să cresc, Nichita
îmi părea prea inventiv stilistic,
gramatical. Prea pliat, munteneşte, pe
expresivitatea limbii române, pe sensurile ei
adormite, indolente ori involuntar expresive. Pe
calambururi şi jocuri de cuvinte (ultima
tendinţă desăvârşită de
un alt mare poet al acelui moment: Marin Sorescu).
Nichita lucra pe sintaxă, pe morfologie. Schimba,
de exemplu, sfidând orice rutină, categoria
gramaticală („foaie verde de albastru/
mă doare un cal măiastru…”). Pe
o stare de euforie bahică a „zicerii”,
nu a „spunerii”. Ceilalţi, în
special Ion Alexandru, dimpotrivă, mi se
păreau metafizici în mod patetic,
expresionişti în chip copleşitor,
liturgici aproape într-un timp în care
limba de lemn triumfa. Alţii păreau barbieni
în sens ermetic ori măcar distilat semantic,
precum Cezar Baltag („cel ce nu e a venit,/ cel
ce e s-a risipit,/ lîngă tîmpla mea
începe/ plus şi minus infinit” –
citat din memorie). Îmi plăcea, uneori,
şi Nichita, care totuşi, îmi părea
că scrie enorm, mult mai mult decât putea-i
să-l citeşti într-un ritm,
într-un metabolism intelectual care n-a luat-o
razna: „şi ce ai cu mine, fă,/
subţire şi galbină,/ subţire a un
i/ dintr-un a fi”. Dar aici Nichita se apropia
foarte mult, prin priza metafizică a sensurilor
lirice, de ceilalţi congeneri ai săi pe care
eu îi cultivam. Îmi plăceau, mai ales
„Elegiile”: „Dar eu sunt bolnav. Sunt
bolnav/ de ceva între auz şi vedere,/ de un
fel de ochi, de un fel de ureche/ neinventate de
ere”, „Elegia a zecea”.


* * *


Cu timpul am învăţat să citesc
selectiv Nichita. Să-i văd perlele,
prestidigitaţiile cu limba română,
adevărul, nu o dată tragic, din euforia lui
lirică.

Vasile Dan



0Comentarii

Herzlichen Dank für Ihren Kommentar - dieser wird nach einer Prüfung von uns freigeschaltet. Beachten Sie, dass dies gerade an Wochenenden etwas länger dauern kann. Kommentare von registrierten Usern werden sofort freigeschaltet - hier registrieren!

inca 1000 caractere ramase