Nisipul din clepsidră: La moartea Monicăi Lovinescu

Nisipul din clepsidră: La moartea Monicăi Lovinescu
Odată cu încetarea din viaţă a Monicăi Lovinescu, un deces survenit, vai, într-o solitudine nemeritată, departe de ţară, de limba ei natală, româna, căreia vocea ei inconfundabilă de la radio „Europa Liberă” îi dădea o savoare şi o plasticitate de neuitat, doar memoria noastră culturală şi morală îi mai poate acorda un ultim refugiu.

De ce nu? – şi politic. Altfel s-a făcut multă retorică goală în ţară la anunţarea decesului. În toate gamele şi în toate registrele: de la lamentaţii suspecte, la laude de sine indirecte care valorificau trucul cu „cum am cunoscut-o eu” cinci minute după 1990 pe Monica şi pe Virgil Ierunca la Bucureşti, în martie 1990, la primul Congres liber al scriitorilor ori la ei acasă, la Paris, spunându-le bancuri deja răsuflate cu defuncţii dictatori. În fond o operaţie penibilă de lustruire de sine. Alţii au decorat-o cu un ordin naţional post-mortem la Cotroceni. Alţii au deschis uşile Ateneului român – ce onoare inutilă! – pentru a intra în sanctuarul culturii române urnele funerare ale celor doi vestiţi defuncţi, învingători-învinşi ai exilului românesc. Altfel ei au murit exact aşa cum au trăit: în singurătatea orgolioasă în doi, apoi în singurătatea grea de una singură. Toate purtate însă cu capul sus, într-un regim al onoarei, demnităţii şi magnificenţei intelectuale exemplare. Atât şi nimic mai mult! Restul e tăcere, vorba Marelui Will.

 

***

Fiica marelui critic literar Eugen Lovinescu, Monica Lovinescu nu e doar un interpret exigent al fenomenului literar românesc din perioada dictaturii, ci şi un stilist, cu o retorică fluentă, ce nu-şi refuză deloc plăcerea unei limbi româneşti curate, expresive, plastice. Aceasta este prima surpriză a lecturii cărţilor sale apărute după 1990 la „Humanitas”. A doua e mult mai importantă. E una, aşa-zicând, de fond. Monica Lovinescu receptează fenomenul cultural românesc începând cu 21 februarie 1961, odată cu apariţia „Scrinului negru” de George Călinescu şi până la evenimentele din decembrie 1989. Rar poţi întâlni o panoramă mai dramatică, mai sfâşietoare a unei culturi în război invizibil cu o ideologie pe faţă ori pervers opresivă. Te cutremuri, apoi, la spectacolul celor mai incredibile, şi cu atât mai dureroase, compromisuri morale, colaborări cu dictatura, uneori din iniţiativa scriitorilor (multe nume grele, monştri sacri: G. Călinescu, Tudor Arghezi, Eugen Barbu, Edgar Papu ş.a.). Dar şi exemple disperate de rezistenţă prin cultură la „rinocerizare”: Blaga, Bacovia, George Apostu, Nicolae Manolescu, Lucian Pintilie, Buzura, Mircea Ciobanu. Între aceştia, ca un reper vizibil, marii exilaţi: Eliade, Eugen Ionescu, Cioran, Lupaşcu, Enescu, Istrati.

E multă viaţă, e multă istorie, e multă dramă şi sânge intelectual în cărţile Monicăi Lovinescu. O recuperare, o sinteză – inclusiv din perspectiva mentalităţilor, nu doar a operelor – a perioadei comuniste româneşti, în cultură, e imposibilă fără a se ţine cont de ele. O operă cât o mărturie.

V.D.





0Comentarii

Herzlichen Dank für Ihren Kommentar - dieser wird nach einer Prüfung von uns freigeschaltet. Beachten Sie, dass dies gerade an Wochenenden etwas länger dauern kann. Kommentare von registrierten Usern werden sofort freigeschaltet - hier registrieren!

inca 1000 caractere ramase

Citiți principiile noastre de moderare aici !