România, rătăcită pe axa Trump – Merkel – Putin

România, rătăcită pe axa Trump – Merkel – Putin
Rusia câştigă enorm din noua configuraţie a politicii globale. România este adusă în situaţia de a-şi redefini relaţia cu regimul Putin.

De când cu alegerea lui Donald Trump, relaţiile americano-europene se răcesc văzând cu ochii. Chit că în vizita sa de la Bruxelles, VP-ul american Mike Pence reasigura Uniunea Europeană de angajamentul SUA faţă de europeni. Însă problema nu este una politică, ci mai degrabă economică.

În ianuarie, Trump îi avertiza pe producătorii auto germani ce au investit şi continuă să investească miliarde de dolari în construirea de fabrici în Mexic: dacă maşinile germane produse în Mexic sunt destinate pieţei americane, atunci vor trebui să achite o taxă vamală de 35%, informează Reuters! În 11 martie, Bloomberg reflectă replica germană: Guvernul de la Berlin ia serios în calcul introducerea unor măsuri în contra-replică.

Taxe vamale suplimentare pentru produsele americane de import, dar, surpriză!, şi o măsură dedicată companiilor germane ce se vor lovi de anunţata taxă vamală SUA, de 35%. Toate companiile germane ce vor trebui să achite taxa ca să exporte pe piaţa americană vor putea să îşi deducă taxa în Germania, graţie unei modificări legislative pe care Berlinul se pregăteşte s-o introducă. Aşadar, ca un TVA deductibil instituit de Guvernul federal german pentru protecţia companiilor-motor ale economiei. Se întrevede un veritabil război economic global, cu SUA şi Germania în tabere diferite.

Exporturi vs protecţionism

Prin politica sa protecţionistă, Trump nu face decât să rămână fidel platformei sale electorale, de creare de noi job-uri pentru americani şi, implicit, de protejare a industriei ce alege să manufacturieze în SUA. Este cunoscut faptul că piaţa americană de consum – de 325 milioane de oameni, cu o putere de cumpărare superioară europenilor – este asaltată de importuri din China şi, iată, devine o ţintă majoră şi pentru Germania.

Modelul german de creştere economică este bazat pe export, Germania lăudându-se anual cu un excedent bugetar generos. Găsirea de noi pieţe este esenţială pentru creşterea puterii economice germane la nivel global. Calculul este simplu: populaţia Germaniei nu poate susţine singură la nesfârşit creşterea economică, din motive demografice. Iar Europa a devenit deja insuficientă. Între timp, de peste Atlantic declaraţiile la adresa Germaniei sunt tot mai nefavorabile.

Alegerea lui Trump în SUA a devenit întrucâtva sinonimul american al Brexit-ului provocat, la rându-i, de atitudinea protecţionistă a britanicilor ce cred că pot demara un nou tip de expansiune economică globală, comparabilă cu epoca victoriană. Şi, că tot am pomenit de Brexit, una dintre marotele campaniei „Leave E.U.” a fost tocmai acapararea pieţei şi a industriei auto britanice de maşinile germane. O fi doar o coincidenţă în abordarea similară anglo-americană faţă de nemţi?

Statele Unite şi Marea Britanie şi-au dat mâna şi par inseparabile, rădăcinile comune constituind o piatră de temelie azi, în ciuda adversităţilor din trecut. Americanii şi britanicii resimt acut invazia produselor low-cost asiatice, dar şi asaltul produselor quality germane. În mod natural, vor să se autoprotejeze, în timp ce îşi pregătesc relansarea industrială, mai cu seamă că dispun de pieţe interne cu resurse financiare de netăgăduit. Şi, pe deasupra, dispun în continuare de o marjă de export considerabilă. Statutul de fostă putere colonială îi conferă Marii Britanii un avantaj, iar SUA rămâne superputerea militară, financiară şi tehnologică a lumii.

Războiul economic americano-german devine tot mai evident. Însă şi mai evidentă devine concluzia potrivit căreia Brexit-ul este emanaţia unui război economic pe care britanicii l-au purtat tot timpul cu franco-germanii, în cadrul UE, şi pe care nu aveau cum să-l câştige.

Dacă Unchiul Sam şi Union Jack sunt mai aliaţi ca niciodată, rămâne de văzut ce aliaţi îşi găseşte Germania. Iar semnele arată clar o apropiere paradoxală faţă de China – un alt stat ce nu-şi poate susţine creşterea economică decât prin export. În termeni de beligeranţă economică globală, jocul geopolitic cere ca atunci când o tabără se coagulează prin identificarea unui inamic comun, acel inamic caută să-şi găsească, la rându-i, un aliat. Şi, pentru că „duşmanul duşmanului meu este prietenul meu”, China devine alegerea firească.

Putin câştigă de trei ori

Între timp, noi, românii, ne putem întreba legitim cum ne afectează toate aceste schimbări geopolitice motivate economic. Este de aşteptat ca administraţia Trump să aibă o atitudine echivocă în relaţiile cu regimul Putin. Economic, Rusia nu este un competitor pentru Statele Unite. Dimpotrivă, chiar poate deveni un aliat! Geopolitic, însă, aceeaşi Rusie ameninţă interesele americane strategice din Europa.

În această cheie, se întrevede o politică pe sârmă a administraţiei Trump în relaţia cu Putin, ţarul rus fiind în mod evident favorizat de noua conjunctură politico-economică. Cu Marea Britanie plecată din UE şi ea însăşi dependentă întrucâtva faţă de gazele ruseşti, Germania poate concluziona că îi foloseşte o atitudine tot mai binevoitoare faţă de aceeaşi Rusie. Între timp, pe fondul sancţiunilor impuse ruşilor de europeni şi americani, Rusia şi-a găsit un back-up, solidificând parteneriatul cu Beijingul, prin care exportă en-gros gaze şi petrol către China.

Aşadar, Putin câştigă de trei ori din noua conjunctură globală. Are un atu în relaţia cu SUA lui Trump – magnatul american fiind bănuit că a fost ajutat de Putin să câştige Casa Albă. De asemenea, se întrezăresc noi oportunităţi în relaţia cu Germania, pusă la colţ de administraţia Trump, dar şi în relaţia cu China, pe care acelaşi Trump ar supune-o unor noi tarife vamale.

Devine clar faptul că Rusia este marele câştigător în urma rezultatului alegerilor prezidenţiale americane. Această concluzie nu este deloc una comodă pentru România, analizând relaţiile româno-ruse aflate în permanentă degradare, pe fondul loialităţii duse până la extrem faţă de SUA şi, mai nou, faţă de Germania. Însă proiecţia puterii ruseşti în regiune este tot mai evidentă, fie că ne uităm peste Prut, în Republica Moldova prezidată de Dodon, fie că ne uităm spre vecinii maghiari, ori în sud, spre Serbia şi Bulgaria. Chiar şi Polonia a înţeles că, politic şi economic, este în interesul ei să îşi normalizeze relaţiile tensionate cu Rusia, în ciuda faptului că un preşedinte polonez a murit într-un accident aviatic pentru care regimul Putin este ţinut vinovat de Varşovia.

Finalmente, are importanţă şi schimbarea atitudinii regimului sultanului Erdogan. La mai puţin de un an după ce Turcia dobora Suhoi-ul rusesc, Erdogan a redevenit prietenul Moscovei – pe fondul loviturii eşuate de stat, dar şi pe fondul succesului rusesc din Siria vecină Turciei.

Cum reacţionează România?

În contextul noii conjuncturi internaţionale, este de aşteptat ca Rusia să-şi extindă cu succes influenţa în Europa Centrală, de Est şi de Sud-Est. Din cauza sensibilului raport de forţe cu o Americă redevenită binevoitoare, Rusia va înţelege că noi clinciuri cu rezonanţă militară sau politică nu îi mai sunt de folos.

Pentru că, la schimb se întrevede o lumină verde pentru Rusia rebranduită într-o putere regională de tip soft, cu o prezenţă economică din ce în ce mai vizibilă, inclusiv în România. Doar în judeţul Bihor, Nis Petrol – o companie sârbească subsidiară gigantului rus Gazprom – are azi în concesiune două perimetre petroliere generoase, EX-2 Tria şi EX-3 Felix. Este de aşteptat ca în anii ce vin, reţeaua de benzinării Gazprom să devină o privelişte comună în România, iar investiţiile ruseşti să fie tot mai consistente.

Cum va trata, oare, România proiecţia economică rusească lansată spre ţara noastră? Vom avea aceeaşi deschidere arătată faţă de companiile occidentale? Sau, dimpotrivă, ne vom comporta cu o adversitate mai mult sau mai puţin manifestată, încurajaţi astfel de terţe părţi co-interesate în degradarea continuă a relaţiilor româno-ruse?

Istoria aparent uitată ne poate aminti, totuşi, faptul că Rusia ţaristă şi România regală avuseseră relaţii cordiale, concretizate în obţinerea independenţei pentru Regatul României, faţă de Imperiul Otoman. Aceeaşi istorie ne mărturiseşte că întotdeauna prezenţa occidentală în regiune a fost dictată tot de calcule făcute cinic. Nicidecum de aspecte de ordin afectiv… Vezi Ialta, 1945. O Ialtă care ne arată că genunchii beliţi şi mâna întinsă nu au condus niciodată la nimic bun pentru ţara noastră.

La fel cum crezul politic ce a condus o generaţie politică excepţională spre România Mare – „Prin noi înşine” – pare să fi fost aruncat la coşul istoriei de clasa politică ignorantă ce a condus România în ultimii 27 de ani. Suntem în ceasul al 12-lea, şi poate că-i vine şi românului mintea cea de pe urmă.



2Comentarii

Herzlichen Dank für Ihren Kommentar - dieser wird nach einer Prüfung von uns freigeschaltet. Beachten Sie, dass dies gerade an Wochenenden etwas länger dauern kann. Kommentare von registrierten Usern werden sofort freigeschaltet - hier registrieren!

inca 1000 caractere ramase

versiunea HTML a comentariilor