. Sâmbătă, în cadrul unei videoconferinţe cu prefecţii, primul-ministru anunţa că Legea Educaţiei va intra, săptămâna aceasta în dezbatere parlamentară. Te freci la ochi, să vezi dacă citeşti bine, te scarpini la scăfârlie: „măi, frate, dar Legea Educaţiei n-a fost cuprinsă în pachetul de legi pe care Cabinetul Boc şi-a asumat răspunderea”? A fost! Şi atunci? Cum a răspuns Guvernul Boc după ce legea cu pricina a fost declarată de CCR ca neconstituţională? Nicicum. Cu ce a plătit? Cu nimic. Atunci ce răspundere şi-a asumat, de o luăm de la capăt cu Legea Educaţiei?
Dar nu e vorba doar de Legea Educaţiei. În „pachetul” de legi pe care Cabinetul Boc şi-a asumat răspunderea în faţa Parlamentului, era inclusă şi Legea salarizării unitare, care îşi arată zilnic inadvertenţele, slăbiciunile, temeiul nerealist pe care a fost concepută. Din cauză că legea a fost făcută pe genunchi şi nu a fost dezbătută, astăzi avem acţiuni de protest, iar mîine vom avea greve în toată regula. Indiscutabil, Legea salarizării unitare va suferi multe corecturi, dacă nu cumva va fi refăcută, şi ea!, complet. Deci, încă o dată, pe ce şi-a asumat răspunderea Cabinetul Boc? Cum plăteşte el pentru incompetenţa probată? Nu răspunde, nu plăteşte, ci continuă să facă prăpăd.
Premierul Emil Boc şi cabinetul său se plasează la limita dintre bun simţ şi nesimţire atunci când pretind că nu pot da salariile obţinute de profesori prin lege. Lege care a fost votată, în 2008, înaintea alegerilor parlamentare, cu două mâini (şi) de toţi parlamentarii PD-L! „Evident, ne dorim salarii mai mari, dar trebuie să fim realişti, atât poate România să plătească”, spunea premierul sâmbătă. Niciun prefect nu l-a întrebat, cum s-ar fi cuvenit după logică şi după bun simţ: „Bine, bine, dar de ce nu vă întrebaţi şi dacă românii mai pot să plătească noi biruri – impozit pe terenul de sub casă, impozit pe tichetele de masă, coplata la medic etc.!?”. De ce a fost scutit Boc de această întrebare e de înţeles – avea în faţă subordonaţi care îl ştiu doar pe „Da, să trăiţi!”. E vorba de acelaşi aluat politic înăcrit, incapabil să dospească şi să ofere ţării o pâine mai albă.
T.M.
