„Românismul” era în floare. Să nu uităm că în frunte cu aceşti intelectuali, basarabenii ieşiseră în stradă, în toamna lui 1988, înfruntând tancurile sovietice, pentru „limbă, scriere latină şi tricolor”, drepturi pe care aveau să le şi câştige. Cu aceste cuceriri în spate, oamenii îndrăzneau şi mai mult, cutezau să-şi exprime dorinţa de unire cu România, de reîntoarcerea la originile etnice şi spirituale.
Sigur, nu toţi erau pătrunşi de acest entuziasm unionist. Deşi le curgea sânge românesc prin vene, unora le repugna ideea unirii. Erau, de regulă, oameni legaţi de sistem, oameni care intuiau că schimbarea le-ar putea lua privilegiile – să nu uităm că dacă România se scuturase deja de comunism, Basarabia era încă încorporată în URSS. Nu pot uita confruntarea pătimaşă pe care am avut-o, într-una dintre seri, cu un inginer de sovhoz. Omul era român get-beget, dar în discurs se refugia în zona argumentelor comuniste, pe care aveam să le auzim ulterior din gura lui Vladimir Voronin – se pretindea moldovean, nu român, vorbea moldoveneşte, nu româneşte, spera să se unească, dacă tot era vorba de unire, doar cu Moldova noastră, nu cu toată România, pretindea că Moscova era de preferat Bucureştiului etc.
În general însă, ideile unioniste erau împărtăşite de majoritatea românilor de acolo. Asta, s-a văzut şi după ce Republica Moldova şi-a câştigat independenţa. Apoi, lipsa de curaj a autorităţilor române şi revenirea comuniştilor la putere au stins treptat-treptat entuziasmul şi au sugrumat speranţele unioniştilor. Definitiv? Prezentul ne spune că nu. Mai ales după ce am văzut cu cât drag a fost întâmpinat Traian Băsescu la Chişinău şi la Cahul. Şi ce strigau miile de oameni? „Unire!” şi „Trăiască, trăiască, trăiască şi-nflorească Moldova, Ardealul şi Ţara Românească”! Lucru cert, înlăturarea comuniştilor de la putere a redeschis speranţele şi au lăsat visele să înmugurească.
T.M.
