Apoi, Emil Boc a devenit primar al Clujului şi preşedinte al PD. A fost, cred, momentul în care personalitatea dumnealui s-a dedublat. Primarul era un om, apreciat de către cetăţeni, din moment ce aveau să-l realeagă cu un procent de 75%, iar preşedintele partidului era alt om. Devenise aidoma unui papagal care relua şi iar relua ordinele, indicaţiile, lozincile lui Traian Băsescu.
Din nefericire pentru Emil Boc, primarul a dispărut şi a rămas doar papagalul. Postura de premier se pliază perfect peste cea de preşedinte de partid. Sau, poate şi mai bine spus, premierul s-a disipat şi apoi s-a dizolvat în sfera de funcţiuni a preşedintelui de partid. Pentru că, nu se mai îndoieşte nimeni, premierul de facto este Traian Băsescu. De ce este Emil Boc atât de obedient faţă de Traian Băsescu? Unii îi justifică obedienţa poleind-o cu virtuţile fidelităţii. Aceasta să fie, oare, expresia fidelităţii? Să ajungi să te depersonalizezi? Nu suferă partidul de pe urma faptului că un singur om gândeşte pentru toţi? Şi, dată fiind postura de premier a lui Boc, nu suferim toţi de pe urma haosului creat de o guvernare dirijată de un singur şi acelaşi om?
Până unde poate merge fidelitatea, ca să nu te compromiţi definitiv ca om? Aristotel ne-a lăsat o posibilă pildă, o graniţă (peste care, dacă ai principii nu poţi trece), atunci când a spus „Mi-e prieten Platon, dar mi-e mai prieten adevărul”. Oricât de recunoscător i-ar fi Boc lui Băsescu, oricât ar fi de dispus să-şi probeze fidelitatea, există o limită a obedienţei, dincolo de care, dacă păşeşti, te alegi cu oprobriul public. La urma urmei, ce vrea să fie Boc? Ce şi-a propus în viaţă? Să fie o unealtă, un om de paie? Ăsta să-i fi fost idealul? Să-i placă lui imaginea de om fără personalitate? Se gândeşte cum va rămâne în istorie? E posibil să nu-ţi doreşti să fii tu însuţi? Sau, oare, tocmai acesta este Boc, un om născut să fie teleghidat? Dacă e aşa, ce caută în fruntea guvernului? Greu de înţeles, acest personaj care a ajuns să rătăcească printre treburile ţării.
T.M.
