Sigur, din când în când, intervine viermele îndoielii, care roade din tulpina atitudinilor tale cotidiene. Te trezeşti în postura învăţătorului, a promotorului de atitudini civice, morale, constructive, menite să ne scoată din mizerie şi te întrebi dacă nu cumva ai ajuns un Don Quijote sau un năpăstuit care predică în pustiu. Oare, nu cumva totul este zădărnicie? – te ascultă (citesc) mulţi şi fiecare crede că nu despre el este vorba, că nu el este cel care îşi risipeşte viaţa, şansele de a trăi mai bine, dacă ar exista zbatere, ambiţie, puterea de a se smulge fiecare din starea de vegetaţie. De regulă, în nesinceritatea noastră, îi condamnăm întotdeauna, pentru necazuri şi pentru mizeria morală, doar pe Ceilalţi, dar niciodată pe noi înşine.
Ziaristul, în calitatea sa de câine de pază al Cetăţii, „latră” la guvern, la parlamentari, la politicieni, la poliţişti, la magistraţi ori la edilii locali. Câteodată, însă, îţi vine să mai „latri” şi la „oamenii simpli”, la cetăţeni, la talpa ţării. I-ai trage pe toţi de mânecă: „Oameni buni, treziţi-vă! Soarta voastră depinde în mare măsură de voi înşivă. De fiecare înparte, după cum îşi aşterne, şi de toţi, laolaltă. Voi puteţi schimba ordinea în ţară, prin vot. Îndrăzniţi! Ani de zile aţi fost dirijaţi, vi s-au refuzat iniţiativele, vi s-a anihilat voinţa. Lumea aceea s-a prăbuşit. Acum, cine nu gândeşte, cine nu luptă nu va găsi înţelegere şi îndurare nicăieri. Cei mari şi tari vă vor „înghiţi” şi vă vor face ca şi inexistenţi, cât ai clipi”.
Le-ai spune toate acestea, adeseori le şi aşterni pe hârtie, dar pe măsură ce trece vremea constaţi că gândul tău cel bun este aproape, dacă nu cumva pe de-a-ntregul, inutil. Atunci, de ce mai continui? Pentru simplul motiv că nu poţi rămâne indiferent şi pentru că te simţi dator să arăţi Calea, hrănindu-te cu iluzia că, într-o bună zi, tot vei deştepta un om, doi, trei, dintre noi. În fapt, oricine şi orice am fi, căutăm un sens în viaţă şi prin lumea iluziilor.
Tristan Mihuţa
