Şi, de la o vreme, chiar am ajuns să cred în viitorul politic al lui Ciprian Luca. Am apreciat la el faptul, rar printre pesediştii arădeni, că are şi idei, dar se şi implică, se întâlneşte cu oamenii, concepe şi desfăşoară acţiuni etc. Am văzut cum şi-a luat în serios postura de parlamentar şi nu am ezitat să-l laud pentru elanul său, într-un context în care cei din PD-L l-au sabotat la o acţiune în teritoriu.
Ei bine, Ciprian Luca s-a înscris pe un traseu primejdios, sinuos şi plin de contradicţii. Ce mă nedumereşte la dumnealui este uşurinţa – era să scriu „naturaleţea” – cu care ajunge să se facă antipatic printre ai săi. Şi asta, pentru că se arată prea „ocoş”, în raport cu ceilalţi. Îmi este cât se poate de limpede că nu are tact, după cum nu are nici cultul modestiei. Îi lipseşte răbdarea de a construi, de a câştiga încrederea şi sprijinul echipei. Pretinde să fie apreciat, să fie recunoscut ca valoare ab initio, sărind peste etapa atât de necesară a construirii relaţiilor în grup.
Graba aceasta de afirmare are până la urmă efect de bumerang, fapt constatabil de-a lungul traseului său politic de până acum. Cât a făcut parte din PD, a ajuns să intre în conflict cu membri importanţi ai organizaţiei arădene. A plecat din rândul democraţilor şi, după o scurtă perioadă de „meditaţie” a trecut la PSD – fiind solicitat de social-democraţi tocmai pentru că era apreciat pentru o serie de calităţi. S-a implicat serios în campania electorală şi a ajuns deputat. I-au crescut şi pretenţiile, ceea ce nu e de condamnat. Greşeala sa a fost aceea că a dat de înţeles că doar el ştie ce şi cum trebuie făcut în PSD Arad. Oamenii au reacţionat şi – pe merit ori ba – l-au pus la colţ. Acum, cu victoria lui Ponta, Ciprian Luca a călcat iar pe orgoliul colectiv, dorindu-şi o funcţie centrală fără acordul organizaţiei. E timpul ca tânărul Luca să-şi probeze calităţile, respectiv să se comporte ca unul care a învăţat ceva din cele de care s-a împiedicat până cum. Altfel…
T.M.
