Oare, chiar se poate muri de prea multă muncă? Nu cumva decesul a survenit pe un fond maladiv? Mă exprim interogativ asupra acestei posibilităţi pentru că şi medicii vorbesc de o miocardită, boală care, din câte ştiu, nu se contractează de pe urma unei munci de birou, fie ea şi epuizantă. Însă, dacă acceptăm că fondul maladiv era prezent, atunci, da, se poate muri din cauza unei suprasolicitări.
Închei acest excurs şi intru în fondul problemei. Interesează, oare, pe cineva, vreo autoritate a statului cum şi cât se munceşte într-o societate privată sau alta? Nu ştiu, n-am auzit să se fi aplicat undeva sancţiuni ori măcar să fi fost atenţionată vreo firmă pentru că norma, volumul de muncă pe angajat ar fi prea mare – de-a dreptul nocivă, dăunătoare sănătăţii angajaţilor. Angajaţii sectorului privat sunt o categorie socială care nu se bucură de atenţie din partea statului. Este şi motivul pentru care patronii îşi permit să stoarcă angajaţii, să le exploateze capacităţile fizice şi psihice la maximum. Pentru că, haideţi să fim realişti, în ce ţară se mai întâmplă minunea de la noi, ca salariul din sectorul privat să fie mai mic decât salariul din sectorul bugetar?
Sigur, reprezentanţii autorităţiistatale, cei de la Inspectoratele Teritoriale de Muncă, bunăoară, vor spune că dumnealor acţionează „promt” la orice sesizare a angajaţilor. Nu este întotdeauna şi nici peste tot aşa. Deseori, promptitudinea lasă de dorit, după cum sunt sesizări care nu se soldează cu o cercetare temeinică şi rămân nesoluţionate, ca să nu spun neluate în seamă. Pe de altă parte, angajaţii, cu atât mai mult în vreme de criză, cum se întâmplă acum, tac şi „înghit”, nu îndrăznesc să-şi exprime nemulţumirea, de teamă să nu-şi piardă locul de muncă. Aşa o fi procedat şi această nefericită femeie, care avea de crescut doi copilaşi.
T.M.
