Preşedintele Traian Băsescu, aflat la ultimul mandat, nici măcar n-ar trebui să rişte prea mult, din moment ce preşedinte nu mai poate fi, dar şi după ce ne-a mărturisit că se va retrage din viaţa politică, la sfârşitul mandatului. Nimic însă din ce se întâmplă nu ne convinge că este mânat de un asemenea gând sau, mai bine, că este capabil să prefigureze un atare plan.
La urma urmei, ţara aceasta ar fi avut nevoie de oameni politici cu virtuţi de „sinucigaşi” încă din 1990. Or, Ion Iliescu şi feseniştii săi nu au avut înclinaţii pentru gesturi supreme. Pe de o parte, pentru că abia intraseră în politică şi erau dornici să facă o carieră de durată. Pe de altă parte, pentru că bâjbâiau în ceaţa istoriei, nefiind decişi ce sistem să impună ţării – se vorbea de un socialism original, de sistemul suedez etc. O „vină” – scuzabilă, după atâţia ani în care nu a avut acces la exerciţiul democratic – are şi poporul, pentru că n-a ştiut să aleagă. Poate, cu un Ion Raţiu ori un Radu Câmpeanu în fruntea ţării, altul ne-ar fi fost drumul, de-a lungul acestor două decenii.
În 1996, speranţele reformelor profunde au devenit reale. Emil Constantinescu părea omul providenţial, iar premierul Victor Ciorbea ne promitea „reformă pe pâine”, pentru a vedea curând „luminiţa de la capătul tunelului”. Nu s-a întâmplat nimic! Dimpotrivă, a fost o guvernare care a eşuat lamentabil. De ce? Nu pentru că n-ar fi existat voinţa necesară, nici pentru că nu au avut cele 15 mii de specialişti, cu care se lăudau, ci, pur şi simplu, pentru că nu au ştiut ce şi cum să facă. În felul lor, Constantinescu, Ciorbea, Radu Vasile au fost sinucigaşi, dar pe tărâmul eşecului, nicidecum pe cel al reformelor radicale, dureroase, dar benefice pentru ţară.
„Sinucigaşul” de care vorbeşte Bagdazar trebuie să aibă calităţile unui chirurg de excepţie, capabil să diagnosticheze corect şi să taie cu mână sigură, să scoată tumora şi să redea corpului patriei sănătatea. Acel om încă nu s-a născut, în România.
T.M.
