Handbalul – şi cel masculin, şi cel feminin – este pe butuci. La tenis de masă, unde fetele noastre s-au luptat ani de-a rândul, de la egal la egal, cu marile cluburi ale Europei, suntem reprezentaţi în eşalonul al doilea. Rugby, când e pe val, când e sub val. Baschetul feminin stă şi el să se scufunde şi, dacă nu va fi orgoliu sau voinţă, vom rămâne şi fără el.
Despre fotbal, ce să mai vorbim! Am fost de şase ori campionii ţării, am avut şi două echipe în primul eşalon, au fost ani când eram reprezentaţi în Divizia B de trei echipe iar în „C” de patru. Dădeam fotbalişti echipei naţionale, marile cluburi ne racolau jucătorii, dar ne rămâneau şi nouă fotbalişti de primă mână. Ce mai suntem astăzi în fotbalul românesc? – pentru că la cel internaţional am fi caraghioşi să ne mai raportăm. Am rămas cu o copie nereuşită a „Bătrânei Doamne”, plină de datorii, cu viitor incert, mereu pe punctul de a fi neprogramată în campionat. Suntem sus, în clasament, cu posibilităţi teoretice de a promova, dar cocoşaţi de sărăcie, aflaţi în imposibilitatea de a finanţa o echipă de prima ligă. Ne amăgim când UTA are şi câte o zi mai bună, şi refuzăm să acceptăm că stăm în casă cu un muribund.
Este tristă, iar pentru tânăra generaţie este dramatică, decăderea sportului arădean. Pentru că sportul nu aduce doar sănătate. El este o stare de spirit în care se cultivă calităţi precum voinţa, tenacitatea, orgoliul de a-ţi depăşi adversarul, de a te depăşi pe tine însuţi, după cum stimulează spiritul de echipă, ambiţia de a reprezenta cu onoare comunitatea, oraşul, judeţul cărora le aparţii.
Nu e poveste faptul că UTA s-a confundat cu Aradul, iar Aradul cu UTA, decenii la rând. Aşa a fost şi trăiam cu mândria că le aparţinem amândurora. Acum, din păcate, Aradul nu mai contează în nici una dintre disciplinele sportive. Am pierdut baze sportive, am sărăcit în planul performanţei, ne-am pierdut mândria. În lâncezeala acestui târg, nici măcar spiritul de revoltă împotriva mediocrităţii nu l-am mai păstrat.
T.M.
