Oricum ar fi, va veni, inevitabil, şi ziua în care Emil Boc va părăsi fotoliul de prim-ministru. Cu imaginea şifonată la culme, cu autoritatea pierdută, cu eticheta de om incapabil, confuz în perceperea şi reflectarea realităţii, ce mai poate reprezenta el în politica românească? Nici la o funcţie de conducere în PDL nu mai poate aspira, nici să primească vreun mandat din partea electoratului nu mai poate pretinde. Este omul care s-a compromis definitiv, ca nimeni altul.
Incompetenţa sa a fost probată cu vârf şi îndesat. Anul trecut şi anul acesta, fără deosebire. Guvernele sale nu au performat, au fost incapabile să facă faţă crizei. Politica economică a guvernelor Boc a fost similară cu atitudinea unui contabil căpos, rigid, incapabil să inoveze. Nu tu o filosofie economică, nu tu măsuri de stimulare a agenţilor economici (dimpotrivă măsuri care au sugrumat activitatea multora), nu tu politici de creştere economică. Când un guvern ştie doar să taie şi iar să taie – din salarii, din pensii şi subvenţii, din fonduri şi posturi – este limpede că acel guvern este unul care adânceşte criza, în loc să o surmonteze. Pentru că a te limita doar la a reduce veniturile oamenilor înseamnă a determina scăderea consumului şi diminuarea producţiei.
Dincolo de incompetenţă, pe Boc l-a nenorocit obedienţa, lipsa de personalitate. Faptul că s-a făcut preş în faţa voinţei preşedintelui Traian Băsescu, că n-a fost decât unealta negânditoare a acestuia îl plăteşte cu pierderea încrederii şi a respectului, din partea populaţiei. Preş s-a făcut, preş va rămâne. Iar electoratul va călca pe el fără nicio remuşcare. Dăruindu-se total mofturilor lui Băsescu, fiind sluga lui docilă şi necritică, Boc şi-a făcut rău şieşi, a adus grave prejudicii partidului său, dar mai ales a dezarticulat economia, a luat suflul ţării şi a cufundat în nenorociri milioane de români. Este un preţ uriaş. Şi pentru ce? Doar pentru a-i da lui Băsescu posibilitatea de-a fi unicul, supremul Jucător.
Tristan Mihuţa
