Nu o să cobor în istoria noastră mai jos de perioada pe care am trăit-o. Şi o să încep cu anul 1965. Venirea lui Ceauşescu la putere a creat o puternică emulaţie în rândul românilor. Toţi sperau într-o deschidere pe toate planurile şi deschiderea s-a produs, într-o oarecare măsură. Au apărut mandatarii, colectiviştii erau plătiţi în acord global, în cultură s-a rupt lanţul interdicţiilor, în industrie s-a investit masiv etc. A urmat un deceniu în care am trăit într-o adevărată societate de consum… socialistă. După care a urmat prăbuşirea şi frângerea, topirea speranţelor precum aripile lui Icar, cel care cutezase să zboare prea aproape de soare.
Speranţele au renăscut din nou, din cenuşa anului 1989. Căzuseră toate barierele, eram liberi, cine ne mai putea opri să ne exprimăm, să ne desfăşurăm, pe măsura resurselor şi a capacităţilor, în toate domeniile? Nimeni, credeam atunci. Vedeam „vindecându-se” Sănătatea, credeam că se va investi în Agricultură şi în Educaţie – aceştia fiind cei trei piloni ai securităţii naţionale pentru orice stat emancipat. Am sperat, am crezut chiar, că, eliberaţi vom sălta de pe ultimul loc al Europei spre zona ei de mijloc. Nu s-a împlinit nimic. Duşmanii noştri am devenit noi înşine. Politicienii n-au elaborat politici secventiale, ţara n-a beneficiat de strategii. În schimb, s-a furat pe rupte. Din nou, speranţe frânte.
Omului îi este dat însă să se iluzioneze până şi atunci când evidenţa devine aproape fizică. Aderarea la UE ne-a redeschis o altă cutie cu speranţe. Visam că noul statut ne va ajuta să ne modernizăm. Iar iluzii! Nu suntem capabili, adesea nici preocupaţi, nici măcar să atragem fondurile europene care ni se oferă pe gratis. Aşa că, iată-ne, după trei ani şi jumătate de la aderare, prăbuşiţi în tot felul de crize, conjugate la criza economică. O criză a competenţei, o criză a performanţei, o criză a instituţiilor şi, peste toate şi în toate, o profundă criză morală. Să mai sperăm? În ce? Sau de ce? Şi, apoi, în cine să mai credem?
Tristan Mihuţa
