Credincioşii ortodocşi se pregătesc de cea mai importantă sărbătoare religioasă a anului, ce marchează momentul care stă la baza credinţei creştine: Învierea Domnului. Un moment numai bun pentru a contempla la taina învierii, a jertfei, la bunătate, la pace, bucurie şi la şansa noastră de a fi mai buni odată cu această importantă sărbătoare creştină. Învierea Domnului ar putea reprezenta pentru fiecare din noi momentul de cotitură spre o viaţă mai bună, dacă nu dintr-un alt punct de vedere, cu siguranţă din cel al sufletului. Despre bunătate, bucuria de a fi mai bun, pace, taine şi jertfă va vorbi şi ÎPS Timotei al Aradului cu ocazia Învierii Domnului.
Pentru că vorbele de duh au mereu şansa de a ne îndrepta, de a ne sensibiliza, am ales pentru dumneavoastră, stimaţi cititori, câteva spicuiri din Pastorala ÎPS Timotei al Aradului, la Învierea Domnului.
„Creat pentru starea înălţimilor armoniei între cele materiale şi cele spirituale şi care prin harul dumnezeiesc să-l ajute a deveni nemuritor, omul nu a avut singur puterea să atingă desăvârşirea. Mărginit în timpul şi spaţiul în care a fost aşezat de Dumnezeu, tocmai ca să-i înlesnească lucrarea spre ţelul pentru care a fost creat, putând să mănânce din toţi pomii raiului, în afară de cel al cunoştinţei binelui şi răului, nu a dovedit iscusinţa bunei alegeri, alunecând prin neascultarea poruncii Creatorului. Sfântul apostol Pavel avertizează în acest sens că «toate-mi sunt îngăduite, dar nu toate-mi sunt de folos». Toate-mi sunt îngăduite, dar eu nu voi fi stăpânit de ceva. Bucatele sunt pentru pântece şi pântecele pentru bucate, dar Dumnezeu le va nimici – şi pe acesta ca şi pe acelea… Cu preţ aţi fost cumpăraţi! (înţelegând al sângelui lui Hristos)”.
Înaltpresfinţitul Timotei mai spune în Pastorală: „ca şi coroană a creaţiunii, omul trebuia să înmulţească darurile primite, dar a pierdut din înzestrarea a ceea ce trebuia să cultive pentru mai multă dobândă. După chipul lui Dumnezeu avea menirea să dobândească asemănarea. Pronia divină însă s-a arătat prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu Însuşi, pentru ca în locul celui căzut să biruiască moartea căreia acesta a fost supus urmare a încălcării unei porunci divine şi ca Om deplin, dar cu firea într-o unire desăvârşită cu cea dumnezeiască, înviind să dobândească pentru acesta starea râvnită de la început, îndumnezeirea. (…) Într-un chip aparte încearcă să mărturisească aceasta prin aceea de a fi gata la jertfa de sine pentru Dumnezeu şi nu doar ca ispăşire pentru greşeala ce duce spre moarte, ci şi pentru recunoştinţa de a fi primit darul vieţii spre înveşnicire”.
Şi despre sacrificii se va vorbi cu ocazia Învierii: „istoria religiilor consemnează ca act al comuniunii între pământ şi cer, universalitatea sacrificiilor aduse de către oameni. Sacrificiul apare ca prima, aproape generală, mai importantă şi mai veche expresie a adoraţiei religioase. În centrul concepţiei despre sacrificiu în Legea Veche stă ideea de ispăşire, care se manifestă prin ceea ce se aduce din partea omului şi se oferă lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor şi îndreptare. În fapt, sacrificiul adevărat s-ar înţelege al propriei persoane, istoria înregistrând şi sacrificii umane, chiar Vechiul Testament amintind, fără a-l susţine, pe cel al fiicei lui Ieftae, făgăduită ca mulţumire dacă el va obţine victoria asupra vrăjmaşului. În istoria lui Avraam, dacă Dumnezeu i-a poruncit sacrificarea fiului său Isaac ca dovadă de supunere nu înseamnă că s-a practicat aducerea de sacrificiu uman, ci unul al inimii, ascultarea faţă de voia divină. Oprirea sacrificării acestuia de către Însuşi Dumnezeu este aci o dovadă, fiul fiind înlocuit cu sacrificarea unui berbec. Rămâne aici ideea că Dumnezeu n-a admis pentru sacrificii decât animale domestice alese după stricte criterii religioase (…). Atunci când Dumnezeu a hotărât să elibereze pe poporul evreu din robia egipteană, a poruncit ca serbând Paştile să ia fiecare familie un miel de un an, fără meteahnă, să-l junghie, iar din sângele lui să ungă amândoi uşorii şi pragul cel de sus al uşii casei unde au să-l mănânce. (…) Astfel, sângele mielului pascal a adus eliberarea poporului din robie, act ce prefigurează şi slobozirea noastră din robia păcatului”.
Şi se trece, tot aici, mai apoi, de la sacrificu creştin la propria jertfă: „Teologia a văzut în Mântuitorul adevăratul miel pascal, după cum afirmă apostolul: «nu cu lucruri stricăcioase, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi din viaţa voastră deşartă, lăsată de la părinţi, ci cu scumpul sânge al lui Hristos, ca al unui miel nevinovat şi neprihănit», adică fără păcat. Totodată, acelaşi apostol îndeamnă la părtăşia credincioşilor cu jertfa tainică a Domnului, prin următoarele cuvinte: «Şi voi înşivă, ca pietre vii, zidiţi-vă drept casă duhovnicească, preoţie sfântă, ca să aduceţi jertfe duhovniceşti, bine-plăcute lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos.» (…) Un text privind pătimirile lui Mesia şi reluat adesea cu variante în scrierile sfinte este următorul: «Chinuit a fost, dar S-a supus şi nu şi-a deschis gura Sa; ca un miel spre junghiere s-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa. Întru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat şi neamul Lui cine îl va spune? Că s-a luat de pe pământ viaţa Lui!»”
Şi despre vrednicie se vorbeşte în Pastorala din acest an: „vrednic este Mielul cel înjunghiat ca să ia puterea şi bogăţia şi înţelepciunea şi tăria şi cinstea şi slava şi binecuvântarea. Şi toată făptura care este în cer şi pe pământ şi sub pământ şi în mare şi toate câte sunt în acestea le-am auzit, zicând: Celui ce şade pe tron şi Mielului fie binecuvântarea şi cinstea şi slava şi puterea, în vecii vecilor!”
Ca de final, Înaltpreasfiinţitul Timotei va face referire, cum era de aşteptat când vine vorba de cele lumeşti şi cele administrative, la Marea Unire, un subiect atins de toţi oficialii, fie ei credincioşi sau nu.
Pastorala se încheie astfel: „anul în curs ca omagial al unităţii de credinţă şi de neam şi comemorativ al făuritorilor Marii Uniri din 1918 de la sine grăieşte despre îndatoririle ce ne revin faţă de istoria şi viaţa ţării şi poporului. Pilda Mielului reprezintă mereu un imbold pentru tot ceea ce asigură binele tuturor prin jertfa fiecăruia în acest scop. Timpul pascal, de reînnoire pe toate planurile vieţii, este prielnic în a purcede la o lucrare ca aceasta pentru care cerând ajutorul ceresc, dorim unul altuia împliniri bogate de sfintele sărbători spre mulţumirea noastră şi slava lui Dumnezeu, Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh. Amin”.
Citiți principiile noastre de moderare aici!