Taina prezenţei lui Eminescu

Taina prezenţei lui Eminescu
ARAD – Astăzi se împlinesc 120 de ani de la moartea poetului naţional, Mihai Eminescu.


Senzaţia că trăim în raza lui
Eminescu e mai intensă în fiecare 15 iunie,
ziua în care ne căutăm limpezirea
în oglinda gândurilor sale.
Articulând rostiri ale cuvântului
eminescian pe dimensiunea emoţiei şi a
neaşteptatelor iluminări ale limbii,
forând în adâncimile irezistibil
ademenitoare ale operei sale, adăugăm
curgerii acestei zile taina prezenţei sale.


Dacă ochii noştri nu-l mai pot ajunge,
dacă paşii lui trec – de 120 de ani – pe
lângă plopii fără soţ din
mari şi depărtate singurătăţi,
dacă absenţa lui ne înfioară, el
ni se arată din eternitate şi de dincolo de
gând, chipul lui se oglindeşte în
visurile noastre, privirea lui e flacăra de la
care s-a aprins cuvântul românesc, vocea
lui e cântec unic murmurat fiinţei din noi,
zicerea lui ne cutremură vieţile şi ne
vindecă de moarte,
învăţându-ne a muri. Ni se
arată luceafăr sărutând, din
sfere, clipa şi veşnicia, celestă
sclipire pe fruntea îngândurată a
poporului doinei şi dorului, sfântă
inimă de ţară şi stăpân
a toată poezia.


Spiritul lui Eminescu, setea lui de luceferi au
străbătut sufletele poeţilor de
după el, fertilizând-le. Creatori
afirmaţi în epoci diferite i-au intuit
dimensiunea, poziţionându-l pe o orbită
ce anulează orgoliul oricărei ierarhii. Sub
semnul lucidităţii valorilor, l-au considerat
model tutelar, spaţiu de rezonanţă
spiritualăîntre trecut, prezent şi
viitor. Dedicându-i versuri de o mare
forţă emoţională, unele cu caracter
aniversar sau comemorativ, care emană
veneraţie, pe alocuri chiar acceptă
umilinţă de a nu fi la
înîlţimea lui, i-au perpetuat
„prezenţa” în posteritatea
literară.


Câteva sintagme, credem, confirmă
reflectarea mitului Eminescu: „tu, dulce-al
poeziei Crist” (Traian Demetrecu), „El e
statuia vie-a-ntregii naţii” (Mihai
Codreanu), „Şi nu mai scăpărase
din piatra ţării altul” (Tudor
Arghezi), „Cel mai presus în ierarhii de
stele” (Eugen Jebeleanu), „Vânt
să-l frângă nu se născuse”
(Şt. A. Doinaş), „Şi sărutare
de pământ îi fuse mersul”
(Nichia Stănescu), „Singurul zeu care a
reuşit să fie om” (Dan Verona)…


În seri cu tei şi cu luceferi ale acestor
vremuri ostile, din bucium,lung ne cheamă şi
ne adună Eminescu. Are nevoie de noi ca de o
gardă unită. Cine şi-ar fi imaginat
vreodată că el trebuie apărat? De ce?
Pentru că ne-a redimensionat idealurile? Pentru
că nu ne-a lăsat să stăm cu capul
plecat şi să perim sub paşii timpului?
Pentru că ne-a învăţat să
rămânesm rămuroşi şi
întregi? Apărat de cine? De nişte
detractori ingraţi, care, simţindu-se
striviţi de „greutatea” geniului
său, au recurs la „acte” de
ireverenţă şi ofense şocante,
unanim dezavuate, uitând că există
modalităţi incomparabil mai onorante de a
ieşi din anonimat.


Eminescu nu poate fi răstignit. Rămâne
gândul rezenat de-o cruce…

Felicia Roz



0Comentarii

Herzlichen Dank für Ihren Kommentar - dieser wird nach einer Prüfung von uns freigeschaltet. Beachten Sie, dass dies gerade an Wochenenden etwas länger dauern kann. Kommentare von registrierten Usern werden sofort freigeschaltet - hier registrieren!

inca 1000 caractere ramase

Citiți principiile noastre de moderare aici !