Tocmai logica ne împinge să vedem

A fost Crăciunul şi toţi am sărbătorit Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos. La unii, a fost evlavie în suflet. Pentru alţii a fost doar un prilej de a sta acasă, de-a bea şi de-a mânca pe săturate. După cum se raportează fiecare la Dumnezeu – crezând în El ori ba.

Pentru că nu toată lumea crede în existenţa lui Dumnezeu. Sunt destui care, asemenea lui Toma, nu cred până nu văd. Dar, oare, vă şi mă întreb: există doar ceea ce vedem? Sau, altfel, ceea ce nu vedem, nu ajungem să pipăim ori ceea nu ni se imprimă pe retină înseamnă nu există. Se spune că în existenţa lui Dumnezeu trebuie să credem. Că totul este o chestiune de credinţă.

Aş îndrăzni să spun că în „favoarea” existenţei lui Dumnezeu lucrează şi logica. Îndeobşte, acceptăm uşor că lumea este infinită, atât în spaţiu cât şi în timp. Şi aici, mai mult credem, decât cercetăm. Ne bazăm pe ceea ce ne oferă ştiinţa şi coborâm datele după coordonatele unei logici ale microuniversului nostru. O logică imperfectă, care, din când în când, este dată peste cap de către un Newton ori, mai ales, de către un Einstein.

Dincolo de a accepta ex abrupto infinitatea spaţio-temporală, există, în fiecare dintre noi, îndoieli. Întrebări care subminează această convingere sau, dacă vreţi, credinţă. Cum să existe ceva ce n-a fost creat? Cum să existe acest univers, această lume, fără să aibe un început ori un sfârşit? Când ajungi să-ţi pui aceste întrebări, simţi că nici logica, nici ştiinţa nu-ţi sunt de folos. Şi totuşi, aşa este: ex nihilo, nihit fit, din nimic, nimic nu se face, nu poate exista. Or, dacă există infinitul, necreatul, de ce n-ar fi acesta tocmai Dumnezeu?

De ce n-ar fi El infinitatea, logosul care guvernează Universul. Înţeleg prin logos împreună cu anticii greci, ordinea cosmică, raţiunea sau destinul, ca ipostază a divinităţii. Logos, care mai înseamnă şi cuvânt. Evanghelistul Ioan spunea că la început a fost cuvântul, cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era cuvântul. Adică ordinea, legea cosmică, ordinea cosmică.

Principiul ultim al existenţei. Spaţiul rubricii nu-mi permite să dezvolt. Dar bunul-simţ sau simţul comun, baza de pornire a oricărui sistem filosofic ne spune că Infinitatea, Logosul, Ordinea universului pentru a fi acceptate de noi, oamenii, au nevoie şi de ştiinţă, şi de credinţă. Credem în infinitatea spaţio-temporală, mânaţi de ştiinţă, dar nu putem s-o concepem cu sufletul, cu logica noastră limitată de aceleaşi coordonate spaţio-temporale.

Pe de altă parte, există atâta ordine, atâtea amănunte şi atâta mister în tot ce fiinţează în jur ori aiurea, în spaţiu, încât să nu ne ducă gândul la Organizatorul universalităţii. Adică la Dumnezeu. Nu la un Dumnezeu umanizat, antropomorfizat de noi, cât la o Raţiune universală. Gândirea, logica, logosul la nivel universal pot lua aspecte absolut inimaginabile. Aşa cum există spirit, suflet în noi, aşa pot şi trebuie să existe şi la scară planetară.

Filosofi din diferite perioade şi generaţii s-au străduit să demonstreze acest lucru – că Dumneze există. N-au ajuns să-L pipăie, dar au ajuns să creadă în El. Voltaire spunea că Dumnezeu n-ar exista, ar trebui inventat. Dar Dumnezeu există! Este Logosul, Ordinea universală, raţiune şi destin.

Legile ştiinţei nu contrazic cu nimic existenţa lui Dumnezeu. Dimpotrivă. Ne explică tocmai ce este El: raţiunea universală. Şi cum este organizată lumea lui Dumnezeu. Revin. Infinitatea spaţio-temporală nu poate fi nici concepută, nici disociată de existenţa lui Dumnezeu. Ori le accepţi laolaltă, ori crezi în ele, ori nu crezi. Or, logica te obligă să vezi!

Tristan Mihuţa



0Comentarii

Herzlichen Dank für Ihren Kommentar - dieser wird nach einer Prüfung von uns freigeschaltet. Beachten Sie, dass dies gerade an Wochenenden etwas länger dauern kann. Kommentare von registrierten Usern werden sofort freigeschaltet - hier registrieren!

inca 1000 caractere ramase

Citiți principiile noastre de moderare aici !