Ei bine, în sâmbătă, am avut parte, în sfârşit, de o seară cu umor spumos. Surpriza ne-a oferit-o maestrul Emil Boc, care s-a produs cu texte originale, extrase din puţul gândirii dumnealui. Accentuez pe cuvântul „surpriză”, un substantiv de genul feminin, pentru că Boc ne obişnuise să-l vedem în naturelul său, adică în pielea unui personaj tragic, pe când acum, iată-l, intempestiv şi pişicher, generos în a ne binedispune, pe gratis şi fără să ne taie din salariu, din pensie, din vreun spor ori din vreo indemnizaţie, ba nici măcar de pofta noastră de râs nu s-a atins.
M-am prins că premierul e pus pe şotii de cum a spus că România a intrat mai târziu în criza economică şi, păstrând ordinea şi disciplina, va şi ieşi mai târziu, adică atunci când celelalte ţări vor fi uitat deja că au trecut printr-o criză. Imediat, m-am aşezat mai comod în fotoliu şi m-am abandonat total prestaţiei domnului profesor de drept constituţional. „Nu sunt un om care să dea bir cu fugiţii”, replică el grav, semn că ştia că şi gravitatea poate fi generatoare de umor. Încep să-mi frec palmele: „Ce fin i-a tras-o lui Băsescu!, zic în sinea mea. Ăla zicea că Boc a avut momente când îi venea să-şi ia câmpii, când colo, uite, e bărbat, un cosaş adevărat, nu o paiaţă, cum i-ar fi plăcut lui Băse să-l percepem”.
Nu-mi termin bine gândul că Boc mă surprinde cu replica secolului. Întrebat dacă execută doar ordinele lui Băsescu, Boc i-o retează scurt celui care juca rolul reporterului: „Nu este stilul preşedintelui, genul acesta de abordare – de a comanda”! E, aici m-am prăpădit de râs. „E mare, dom’le! Nici Constantin Tănase n-ar fi avut un asemenea curaj nebun, să-l miştocărească pe dom’preşedinte, un zbir care dă cu pumnul în masă tot timpul, făcându-l inversul celui care este, adică un îngeraş”. Mi-a ajuns, m-am distrat atât de bine, că nici n-am mai auzit ce-a spus mai departe. Fiindcă ce putea să mai spună, din moment ce paroxismul fusese atins? Una peste alta, splendidă seară!
Tristan Mihuta
