ARAD. Constrânsă de împrejurări, Ramona C. a fost nevoită să meargă la spital, ca pacientă. S-a întâmplat marţi, 29 noiembrie 2022. A ajuns la Unitatea de Primire Urgenţe a Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Arad după ora 14 şi a stat acolo până la ora 19. A avut suficient timp să vadă, să studieze, să analizeze ce se întâmplă la UPU. Şi, în ciuda aşteptărilor sale sumbre, a avut o surpriză plăcută. Pe care ţine neapărat să o împărtăşească cititorilor Jurnal arădean/ Aradon „pentru că personalul de la UPU merită. E felul meu de a le mulțumi, să simtă și ei că sunt apreciați nu doar blamați și criticați” – spune arădeanca.

Iată mesajul pe care Ramona C. l-a transmis redacţiei: „Am decis să merg la UPU deoarece aveam stări de rău, amețeli, lipsă de echilibru și coordonare și dureri de cap mari. Eu am bănuit că s-ar putea sa fiu hipertensivă, dar nu am fost diagnosticată tocmai că aveam aşa o reținere vis-a-vis de spitale, doctori, analize. Am intrat pe un coridor al spitalului și instant mi-am dat seama că e fix ușa de la salonul unde a fost internat tata acum un an (pe care ulterior l-am pierdut). Şi cu ochii plini de lacrimi înaintam pe coridor fără să știu încotro duce. În drumul meu am întâlnit o doamnă foarte drăguţă care m-a văzut plângând și m-a dus în faţă, la triere, rugându-le pe doamne să se ocupe de mine. Acolo, doamnele foarte amabile și răbdătoare mi-au luat tensiunea, care era mare, și s-au ocupat de internarea mea.

Am așteptat liniştită până s-au eliberat paturi şi mi-am auzit numele împreună cu încă doi oameni mai în vârstă. Am ales să merg la capătul sălii, într un colţ. Acolo am fost preluată, la scurt timp au început investigaţiile: sânge, EKG, CT la cap. Doamna sau domnișoara ce mi-a luat sângele și-a dat seama imediat că sunt speriată și a început să-mi vorbească calm și cu răbdare… căutând venele, să nu încerce de mai multe ori… Înainte să înțepe mi-a spus, ca unui copil: o să suflu… și nu doare. M-a mișcat atenția ei, faptul că nu a fost superficială, rece ca gheaţa.

Dar nu despre mine vreau să fie povestea… ci despre ei… despre doctorii și asistentele pe care am avut onoarea să-i cunosc și să văd ce înseamnă o zi de lucru pentru ei. Aşteptând rezultatul analizelor și cu o perfuzie în braţ, am avut timp să văd și să ascult multe.

Un domn în vârstă vorbea la telefon cu nepoata lui, iar o doamnă asistentă cred, nu vreau să greșesc, îi cere telefonul să vorbească ea… și o anunță să vină după el, că îi face externarea, poate pleca. Iar bătrânul, de colo: Las-o, doamnă, că nu are ea bani să vină după mine, merg eu singurel la tren… dacă vă grăbiți, la ora 18 îl prind. Nepoata o asigură pe doamnă că nu poate veni, să-l lase să plece. Aceasta accepta, dar îl întreabă pe domn: Bunicule, cu ce ajungi la tren? Cu taxi, îi răspunde. Ea continuă: Ai bani? Poți, te rog, să-mi arăți, să fiu eu sigură? Mă și gândeam să mă ridic să-i dau eu domnului pentru taxi. Acesta îi arată banii, iar ea se oferă să-i cheme un taxi, el refuză spunând că iese el, că e la ieşire taxiul. Am apreciat grija ei pentru domnul în vârstă, că nu s-a spălat – cum s-ar spune – pe mâini. Şi-a făcut datoria mai mult decât trebuia. Știu, mulți ar spune că pentru asta e plătită… dar ea a făcut un gest ce a dat dovadă de omenie, compasiune, empatie și respect pentru oameni.

Tot acolo era o doamnă cu demenţă, care nicicum nu-și dorea să stea pe scaun, iar pe pat dacă o puneau, risca să cadă, că nu puteau să o păzească. Cred că s-a ridicat bătrânica de 100 de ori și o lua să plece și, de fiecare dată, cineva care o vedea o punea la loc… cu răbdare, vorbe blânde, încercau sa o liniștească, îi spuneau <bunica>! De la asistente, brancardieri, doctori… care, cum treceau, îi ridicau bastonul, hainele de pe ea, o aranjau.

Primul meu gând când am ajuns la UPU a fost… pe cine să sun să nu stau ore în rând sa aștept, deoarece trebuia să iau fetiţa de la şcoală. Fie cunosc eu pe cineva pe acolo, fie o prietenă cunoaște pe cineva că, na, ăsta-i românul… Dar nu am făcut-o, am vrut pur și simplu să văd cum este tratat un om obișnuit care merge acolo pentru îngrijiri medicale.

Vreau sa spun doar atât: M-au uimit toată mobilizarea lor de acolo, atenția lor distributivă, calmul, răbdarea, compasiunea. Nu aş putea niciodată să fac ce fac ei acolo, nu știu cum pot avea o viaţă normală. Mi am dorit ca oamenii să știe și lucrurile bune și frumoase pe care le face personalul de la UPU. Nu îi cunosc, dar merită să fie felicitați pentru tot ce fac. Toată echipa pe care am prins-o eu, în după-masa zilei de 29 noiembrie 2022, la UPU a fost exemplară. Mă înclin în faţa lor și respect tot ce fac pentru noi.”

Dorinţa

„Știu că toată lumea merge la ziare sau publică pe rețelele de socializare doar când are experienţe neplăcute vis-a- vis de ce a trăit negativ. Eu mi-am dorit ca lumea să afle cum am fost eu tratată la UPU și, într-un fel, ca personalul de acolo să fie apreciat și respectat aşa cum merită și lumea să nu mai fie atât de speriată de spitale” – explică cititoarea noastră, Ramona C..