Cu o copertă excelent lucrată de doamna grafician Corina Stoica, cartea sugerează, chiar prin imaginile acesteia, lumea descrisă. Coperta primului volum surprinde un instantaneu cu grupul de culduşi, care, cât era vara de lungă, se adunau sub castanul din faţa casei unuia dintre ei, unde leneveau, se lălăiau sau se tocmeau, punând de-o băută în avans pentru vremurile în care o să ajungă la „pită şi cuţit”.
Pe coperta celui de-al doilea volum, la fel de sugestivă, dacă luăm în calcul şi portretele celor doi lideri comunişti, atârnate pe perete, este imortalizat un interior din sediul primăriei, unde tocmai avusese loc o tovărăşească agapă, prilejuită, probabil, de un bilanţ, de un control venit de sus, de la raion, sau, poate, numai de o banală dare de seamă. Biroul este invadat de damigene, resturi de mâncare risipită printre pahare, sticle goale, dosare şi documente de partid. Luate împreună, cele două imagini conduc la concluzia că, odată instaurată, dictatura proletariatului nu a schimbat cu nimic în bine viaţa ţăranului român.
Acţiunea romanului – aşa cum mărturiseşte autorul – se întinde pe o perioadă de aproape cincizeci de ani, mai precis de când se termină războiul şi începe epoca comunistă, până la revoluţia din 1989.
În ce priveşte spaţiul, acţiunea se petrece într-un ţinut imaginar, numit de autor Govojdia, spaţiu identificabil totuşi geografic, anume pe valea Crişului Alb. Însă, după cum mărturisește prozatorul „ea poate fi transferată ușor, aproape insesizabil, în orice altă zonă a ţării”. Esenţa stă în faptul că romanul se vrea o operă în care să se consemneze tot ce a pătimit ţăranul român în cei patruzeci şi cinci de ani de comunism.
Chiar din primul volum, putem aprecia că romanul d-lui Valeriu Ilica se apropie prin tematică, dar pe alt plan şi în alte condiţii istorice, de „Moromeţii” lui Marin Preda. Narator realist, omniscient şi deosebit de atent, autorul dovedeşte o foarte bună cunoaştere şi stăpânire a problemelor cu care s-a confruntat satul românesc în perioada cotelor, a colectivizării, dar şi în deceniile care au urmat. Dovada o reprezintă surprinderea minuţioasă a gesturilor, a trăirilor interioare, a gândurilor şi replicilor ţăranilor, a mutaţiilor care s-au petrecut în viaţa lor.
De apreciat este subtilitatea cu care naratorul ştie să aducă cititorul acolo unde doreşte şi să scoată la iveală dorințele, dar și durerea personajelor sale. Cunoaştem mai întâi locurile, obiceiurile şi timpul, apoi personajele, cu felul lor de a fi, îndrăgindu-le sau dezaprobându-le, după caz, pe fiecare în parte. Întâlnim zeci de ţărani, cu nume ce sugerează caracterul lor, toţi împreună întruchipând forţa ce se va destrăma sub presiunea politicilor rurale comuniste. Relevante sunt multiplele scene ale vieţii satului postbelic, care oglindesc stratificarea socială a satului, tipurile de ţărani, diferenţiind pe cei harnici, cu gospodărie şi pământuri bine lucrate, aşa-zişii chiaburi, de culduşii aflaţi la polul opus al grilei sociale.
Valorile umane şi morale se inversează în volumul al doilea. Culduşii, vor fi cei care, în urma urii acumulate împotriva chiaburilor, vor ascuţi lupta de clasă, răzbunându-se din toate puterile şi pe toate planurile. Autorul, devenit acum și narator martor, folosește o altă tonalitate: mai directă şi mult mai categorică, mai ales în prezentarea tovilor de tot felul, care devin din ce în ce mai intransigenţi şi chiar neiertători cu victimele lor. Încet-încet, culduşii ajung stăpâni discreţionari, în vreme ce ţăranii harnici şi înstăriţi sunt nevoiţi să îndure ruşinea şi nedreptatea îngrozitoare, pe care nu o puteau înţelege şi, deci, nici accepta: aceea de a da totul, absolut totul, statului comunist. Sunt extraordinar de grăitoare pentru raporturile şi mentalitatea acelor vremuri, multe din replicile puse în gura omniprezenţilor activişti, ca exponenţi ai „noii lumi”. Astfel, pentru că harnicul Adam, personaj simbol şi reper în desfăşurarea întregii acţiuni, nu poate să înţeleagă de ce trebuie să intre cu tot ceea ce are în colectiv, i se răspunde: „Bace Adame! Nu trebuie să înţelegi pentru că nu-i nimic de înţeles. Noi, Comitetul, am hotărât că avem nevoie de cineva greu şi cu vază în sat, care să se înscrie primul, pentru ca să dea exemplu.” (vol. 2, pag 112)
Asemenea scene, cu valoare de reconstituire a unei întregi epoci, sunt consemnate pe pagini întregi. Notificări din documente de partid, descrieri de şedinţe în desfăşurare, preţioase orientări şi indicaţii venite de sus, abuzuri, aberaţii decizionale ori ilegalităţi de tot felul, rapoarte, informări şi intervenţii ale organelor statului acelor vremi, toate sunt prezentate deschis, fără menajamente sau numai ironizate ori persiflate.
Chiar dacă în roman predomină limbajul ardelenesc, mânuit exemplar de autor şi cu explicaţii la subsol pentru cititor, acesta se îmbină, după necesităţile scriiturii, cu limbajul de lemn al comunismului proletcultist, dar şi cu acela al intelectualului precaut şi subtil, care îndeamnă la meditaţie, la reflecţie. Căci, deasupra faptelor prezentate, „Culduşii” ne lasă să înţelegem că istoria este implacabilă şi că omul este „sub vremi”, istoria trecând ca un tăvălug peste el, prea adesea, fără să-i pese. Așa s-a întâmplat și cu istoria comunistă, pe care, după cum lasă să se înțeleagă Valeriu Ilica, am acceptat-o și ne-am însușit-o, vrând- nevrând, toți, cu o mai mică sau mai mare parte de vină.
Una peste alta, cred că romanul „Culduşii” va fi consemnat de istoria literaturii române ca o reconstituire a unei epoci contondente şi controversate, de unii acceptată, de foarte mulți contestată.
Voichiţa T. Macovei
Citiți principiile noastre de moderare aici!