Jurnal Arădean: Sunteți un actor cunoscut. Aveți în palmares foarte multe filme. Când a fost momentul în care v-ați decis că vreți să urmați această meserie?
Mircea Diaconu: S-a întâmplat în trepte. Nu a fost ceva brusc. Nu spuneam poezii, nu eram recitatorul clasei, nu aveam antecedente în domeniu. Făceam un liceu în provincie, la Câmpulung Muscel, un liceu drastic, sobru, cu un internat ca o cazarmă și profesori de modă veche. Eram în clasa specială de matematică până când, în clasa XI – a, făcând sport, am ieșit din sală și am traversat pe culoar. În acel moment pe acolo trecea un profesor tânăr, de germană, special, sensibil… care m-a oprit și a zis: ”Intră în clasa asta„. Acolo erau cele mai frumoase și talentate fete din liceul nostru are cântau, recitau și pregăteau ceva. Lucrau la un montaj literar – muzical, un concurs între liceele orașului. Acolo, alături de ele, mai era un băiat care cânta foarte bine la fluier. M-a luat domnul profesor, m-a pus acolo, lângă acel băiat și m-a măsurat. Eram de aceeași înălțime – pardon, scurtime – și a zis: ”De mâine vii aici la repetiții!”. M-am supus, nu eram un rebel… Am înțeles, până la urmă, ce vroia acel profesor. Îi trebuia un băiat la fel de scund pe partea cealaltă a unui semicerc pe care îl regizase el pentru spectacolul cu pricina. Ăla eram eu. Mi-a dat să învăț o poezie și apoi, m-a ascultat și mi-a zis: ”Nu așa măi, băiatule, măi. Uite cum faci… te așezi către public și ții capul într-o parte, corpul în cealaltă parte și privești un metru deasupra oamenilor… Nu așa, la ei…”. Așa am făcut și am ajuns să particip la acel concurs între licee și la secțiunea recitare. La final am avut surpriza să fiu premiat, alături de o altă fată, de la un alt liceu, care spunea ”Moartea căprioarei”, a lui Labiș, de plângea tot orașul… Atunci m-au remarcat profesorii, am început să fiu băgat și eu în seamă… Eram elev de 10 dar nu conta asta pentru a fi popular, cum s-ar zice… După toate astea, la un momentdat, un alt profesor, tot de sport, cred că s-a supărat pe mine și a zis: ”Mai bine te-ai face actor”, cu un gest așa, de ”încurcă lume”, cumva… Și atunci am început să mă gândesc la asta și, într-o bună zi, când a venit tata la mine i-am zis: ”Tată, ce-ai zice dacă m-aș face actor?”. S-a enervat groaznic și a zis: ”Uită-te la tine cum arăți, cum poate să-ți treacă prin cap așa ceva? Știi tu literatură clasică? Știi tu ce fac actorii?”. Noroc că mama a ținut cu mine și a început un mic „război„ în familie. Tata nu vroia ca eu să mă fac actor pentru că el era învățător, de pedagogie dar, pe pracurs, a înțeles că nu trebuie copilul chinuit să facă altceva decât își dorește și a zis să încerc, că o să mă potolesc eu singur după ce voi fi respins la admitere. Tata văzuse că la admitere erau probele eliminatorii la muzică, recitare și a crezut că voi fi respins și mă voi reîntoarce la fizică și chimie, voi deveni profesor la noi în oraș și va fi totul perfect. Dacă stau să mă gândesc, poate ar fi fost mai bine, pentru mine și pentru mulți alții. Așa, să revenim… Surpriza cea mai mare pentru tatăl meu a fost că am trecut de prima probă. Nu ați văzut om mai distrus. Când am ieșit, toate mamele erau disperate că le-au căzut copiii, plângeau iar eu când am spus că am fost admis, taică-meu s-a sprijint de un zid, aproape să cadă… Nu-i venea să creadă. Tot ce a putut zice a fost: ”Aoleu… Și acum ce ne facem?”. În câteva zile s-a calmat și a început să ia foarte în serios toată treaba asta. Mă verifica ce învățam, se enerva când nu știam ceva, a devenit fanul meu, susținătorul meu cel mai mare. Mergeam împreună pe la biblioteci, prin București, să căutăm tot felul de cărți ce îmi erau necesare la admitere, ne-am pregătit împreună și am intrat pe ultima treaptă la facultate… Cam asta e povestea cu alegerea meseriei. Nu a fost ceva premeditat ci, mai degrabă, un accident. Și așa a fost toată viața mea. Merg pe un drum și, la un momentdat, apare o intersecție și o iau în cu totul altă parte. Nu pentru că sunt nebun ci așa e soarta.
Jurnal Arădean: Ați intrat la facultate, ați început să jucați în filme, să deveniți cunoscut… A fost vreun rol, de-a lungul anilor, de care vă amintiți cu drag?
Mircea Diaconu: Îmi vin multe în minte, au fost foarte multe dar lumea trebuie să știe ceva foarte important. În clipa în care ești în postura de a face un personaj te legi de el. Se poate să îți iasă sau nu. Investești în el, te confunzi cu el, nu îl poți nega. Tocmai de aceea nu pot să aleg între rolurile mele. Fiecare a avut o lumină în el la momentul acela. Cele mai importante sunt cele care au rămas în memoria spectatorilor, nu a mea. În unele cazuri am greșit evaluarea. De exemplu, eu nu am crezut că ”Mere roșii” – un film care a rămas în amintirea oamenilor, fără dubiu – va avea un asemenea succes și peste ani și ani de zile. ”Buletin de București” e altceva. E o rețetă standard, ceea ce nu se poate spune și despre ”Mere roșii”, care e o poveste oarecare. Nici acum nu îmi explic exact de ce filmul acela a rămas atât de puternic în memoria publicului față de alte filme care mi se păreau mie mai reușite.
Jurnal Arădean: Că tot vorbim de filme… Ce părere aveți de filmele care se fac acum?
Mircea Diaconu: Eu sunt mai de modă veche dar trebuie să spun că sunt lucruri bune și lucruri mai puțin bune, la fel ca în orice altceva, în ceea ce privește filmele moderne. Validarea asta internațională a unora dintre ele mi se pare forțată, neadevărată. Filmul este a șaptea artă și, fiind a șaptea artă, trebuie să fie artă, nu reportaj. Ca gen sunt bine făcute dar nu există deloc creativitate. Un film trebuie să mă emoționeze, să îmi creeze o stare, să mă încălzească, să nu uit povestea ani de zile. Doi băieți care se bat într-o pușcărie, de exemplu, nu mă emoționează deloc. Mai sunt și alții care fac la fel ca ei. Foarte mulți dintre băieții tineri se duc spre astfel de povești. Desigur, lumea s-a schimbat, sunt alte gusturi…
Jurnal Arădean: Dumneavoastră ce filme preferați?
Mircea Diaconu: Sunt câteva filme care m-au marcat pe viață… ”Și caii se împușcă, nu-i așa?”, un film american genial, extraordinar, perfect. Există filme americane care nu-ți vine să crezi cât sunt de bune. Americanii, că despre ei vorbim acum, sunt ”făcătorii” de rețete perfecte de filme…
Jurnal Arădean: Și un actor care vă place…
Mircea Diaconu: Gene Hackman îmi place cel mai tare și oricând ar fi, în orice moment sau situație, nu îl ratez. Și copiii mă sună când știu că sunt filme cu el la televizor să îmi spună. Neapărat trebuie să spun că îmi plac și western-urile de nu mai pot. Le văd și de mai multe ori, atât de mult îmi plac…
Jurnal Arădean: Copiii vă urmează în carieră?
Mircea Diaconu: Nu. Fata a făcut Comunicare, Științe Politice și Relații Publice iar băiatul Scenografie, desenează foarte bine… Într-un fel, băiatul a intrat în meseria noastră, ca scenograf însă, nu ca actor. A fost deciziile lor ce vor să facă, nu i-am influențat în niciun fel.
Jurnal Arădean: Apropo de tineri și decizii… Credeți că tinerii sunt apreciați în România? Foarte mulți aleg să plece din țară și să se afirme în diverse domenii în străinătate…
Mircea Diaconu: E o modă treaba asta cu plecatul și o prostie. Da, sunt de acord, mergi să studiezi, să fii foarte bun și după aceea ești liber să alegi. Vreau să spun că, de-a lungul celor peste 40 de ani de carieră, în care am avut turnee în străinătate, am avut ocazia să cunosc foarte mulți oameni plecați „afară” – nu se pleacă de azi, de ieri, ci de zeci de ani – care sunt extrem de nefericiți. Deși s-au realizat, financiar, nu am vazut nici unul fericit. Când vorbeam despre cât câștigă și ce case au imediat ajungeau la partea de suflet, plină de nefericire și chinuire. Mulți ziceau: ”Aș fi împăcat cu mine doar dacă aș reuși să mă întorc acasă, să fiu îngropat în pământul meu natal”. Despre asta este vorba… Nu sunt, neapărat, un patetic dar e un dat al vieții. Tinzi să te duci și să te întorci acolo de unde ai plecat, indiferent de ce se întâmplă. Cei care nu vin mor nefericiți. Uite, de exemplu, Brâncuși, a murit nefericit. Și-a dorit foarte tare să fie îngropat acasă, ca opera lui să vină acasă, a lăsat testamente, a cerut asta statului român, pe toate le-a făcut. Cu toate acestea un stat român tembel a respins, la vremea aceea, toate doleanțele lui… În fine, nu are rost să mai comentez…
Jurnal Arădean: De-a lungul carierei ați avut vreun moment critic, de cumpănă?
Mircea Diaconu: Sigur că da. Și profesional și emoțional. Trăiesc foarte intens, ca orice om…
Jurnal Arădean: Sunteți căsătorit de peste 30 de ani. Care este rețeta?…
Mircea Diaconu: De 33 de ani sunt căsătorit… Răbdarea și înțelepciunea. Mereu, în orice relație , căsnicie sau nu trebuie să ai, față de celălalt, înțelepciune și răbdare, să treci peste anumite lucruri, să existe loc de împăcare de fiecare dată, cu tine și cu el. E o construcție familia, cu ținte importante, majore și întâmplări mici și neplăcute. Dacă ești suficient de înțelept să nu bagi în seamă prea tare mărunțișurile ci țintele mari e în regulă și mergi mai departe ani și ani.
Citiți principiile noastre de moderare aici!