Ambii au recurs la stilul „mână de fier” în a conduce, cu miză pe faptul de a inspira teamă subalternilor şi de a le conştientiza inevitabila răzbunare în cazul nesupunerii.
La ambii găsim pretenţia de a fi atotcunoscători, cu soluţii oricând şi pentru orice. Şi pentru unul şi pentru celălalt, guvernul şi partidul nu sunt decât banale instrumente pentru a da expresie voinţei personale. La şedinţele patronate de Ceauşescu supuşii frunzăreau formal documentele supuse aprobării. Acum, e la fel – totul rămâne cum a hotărât Zeus. Instituţiile statului sunt la cheremul amândurora: ministere, servicii secrete, poliţie, justiţie (DNA, cu deosebire) etc. Prin ele, controlul asupra societăţii este total. Presa e bună doar dacă laudă… Şi unul şi celălalt au sacrificat populaţia ca să iasă din impas. La fiecare întâlnim un „mare ideal”: Ceauşescu să „făurească” omul nou, Băsescu să reformeze statul. Amândoi şi-au promovat mezinul, pe Nicu, respectiv, EBA, în politică. Şi am putea continua cu similitudinile.
Deosebiri? Sunt, dar una are greutate: Ceauşescu a stors populaţia ca să lichideze datoria externă. A lichidat-o şi ne-a lăsat şi cu plus în „casă”, pe când Băsescu a sărăcit populaţia şi ne lasă cu datorii de zeci de miliarde de euro. Ceea ce, să recunoaştem, nu e de ici, de colo, nu?
