Cum în fiecare an, de 15 ianuarie, se invocă, cu patriotism inclus, numele lui Mihai Eminescu; cum el e mai degrabă o marotă națională decât o valoare literară asimilată prin lectură, aproape exclusiv citat, iar nu citit; cum în fiecare an caut un unghi nou să-l privesc în Text, în text nou cu un ochi nou; cum Mihai Eminescu refuză, cu îndărătnicie intratabilă, să se învechească, adică să devină anacronic, inactual, fără legătură cu lumea românească de astăzi – în fond rămasă aceeași în straturile ei adânci, tectonice -, acum, de ziua lui, eu îți propun, stimate cititor, ceva onest, la îndemână: să citim noi, împreună, un sonet de Mihai Eminescu. Te averizez însă: el e mai actual decât ar părea la prima vedere! Vorbește despre o lume nouă la orizont, cosmopolită, „după vorbă, după port”, ba mai mult, una care pare a-și impune gusturile, mentalitatea, opțiunile de viață cu o energie tinerească irepresibilă. Iată-l, reinventat semantic parcă de evenimentele românești de ultimă oră, atât de frumos lustruit și clar în toată lumina expresiei lui:

Mihai Eminescu

Ai noștri tineri…

Ai noștri tineri la Paris învață

La gât cravatei cum se leagă nodul,

Ș-apoi ni vin de fericesc norodul

Cu chipul lor isteț de oaie creață.

La ei își cască ochii săi nerodul,

Că-i vede-n birje răsucind musteață,

Ducând în dinți țigara lungăreață…

Ei toată ziua bat de-a lungul Podul.

Vorbesc pe nas, ca salimbanci se strâmbă:

Stâlpi de bordel, de crâșme, cafenele

Și viața lor nu și-o muncesc – și-o plimbă.

Ș-aceste mărfuri fade, ușurele,

Ce au uitat pân și a noastră limbă,

Pretind a fi pe cerul țării: stele.

(1876)

Nu-i așa că merită recitit Mihai Eminescu?

„Vreme trece, vreme vine,/Toate-s vechi şi nouă toate” (Mihai Eminescu)