JURNAL ARĂDEAN. Ca un om care a activat mulți ani în învăţământul preuniversitar, iar mai apoi alţi zeci de ani în cel universitar, cum vedeţi situaţia învăţământului în aceste vremuri?

LIZICA MIHUŢ. Cred că niciun alt minister din România nu a avut 27 de miniștri din anul 1989 încoace, miniștri, fără excepție, mânați de ambiția de a face reformă și de a elabora legi în domeniu, fără a avea în atenție ideea de continuitate. În sfârșit, după multe propuneri de reformă, cele mai multe lipsite de coerență, în anul 2011 a fost elaborată/votată așa numita Lege Funeriu, lege merituoasă din multe puncte de vedere, dar modificată, cu sau fără temei, de cele mai multe ori, din pricina unor apăsări venite din partea politicului. Consider că este grav faptul că învăţământul românesc nu are, în prezent, o strategie pe termen lung, cu ținte stipulate clar și cu o finalitate profund definită, așa încât măsurile care se iau sunt, în mod regretabil, conjucturale, producând efecte, uneori dezastruoase, pe termen imediat sau pe termen lung.

Suntem o ţară plină de oameni cu studii universitare, mulţi dintre noi ne lăudăm cu două, ba chiar trei universităţi la activ, cu studii post-universitare, ba chiar cu doctorate. Cum vedeţi abundenţa aceasta de diplome şi titluri?

LIZICA MIHUŢ. Probabil, nicăieri în lume nu există această „goană” după diplome, nu doar una ci mai multe, de licență și de masterat și chiar mai multe doctorate. S-a ajuns în situația hilară de a susține un doctorat într-un domeniu fără a avea studii de licență și de masterat, precum se întâmplă, în prezent, în cazul unui cunoscut arădean. Există și o inflație a diplomelor de excelență și a medaliilor (zeci, sute) oferite de oficialități în varii momente, care, desigur, bagatelizează decernarea lor și chiar le acoperă de ridicol. Apreciz faptul că dl. Gheorghe Falcă acordă, anual, puține diplome de Cetățean de Onoare al Aradului, ceea ce le conferă un statut de onorabilitate prin raportare la un sistem axiologic autentic.

Unde ar trebui să căutăm recunoaşterea, dacă nu în învăţământ şi în diplome? Unde stă dovada valorii unui om, a cunoștințelor acumulate?

LIZICA MIHUŢ. În mod regretabil, în România de astăzi, diplomele, în marea lor parte, și-au pierdut credibilitatea și, implicit, recunoaşterea lor de către comunitate. Va fi, cred, un proces de lungă durată, spre a recredibiliza o diplomă, oricare ar fi aceasta. Aceste probleme au fost discutate încă în anul 2000, la primul Consiliu Național al Rectorilor, organizat de Universitatea „Aurel Vlaicu” la Arad și Gyula, probleme ce vizează deopotrivă învățământul universitar și preuniversitar. Cred că valoarea unui om nu se mai certifică prin diplome sau prin cărți, mai mult sau mai puțin plagiate, ci prin competenţe, prin abilităţi intelectuale, prin pragmatism, prin ceea ce probează că știe să elaboreze sau să facă într-un anumit domeniu.

Ce reguli credeți că ar trebui impuse pentru a schimba modul în care evoluează

educația în România? În câți ani s-ar putea vedea o schimbare? Care credeți că ar putea fi un model demn de urmat și copiat sută la sută?

LIZICA MIHUŢ. Pledez pentru elaborarea unui proiect, pe termen mediu și lung, privind educația în România, care să abordeze învățământul, în mod sistematic, de la ciclul primar la universități, cu obiective şi finalităţi, riguros elaborate (fără a eluda aşteptările venite dinspre piața forței de muncă), cu politici educaţionale, raportate la buna tradiţie a învățământului românesc, dar și la bunele practici din învățământul românesc și din străinătate. Un învăţământ care să probeze și să recunoască valorile autentice. Şi mai presus de toate, trebuie să reținem cu toții, dar mai ales politicienii, că precaritatea învăţământului constituie un factor de risc major pentru viitorul naţiunii noastre.

Va fi, cred, un proces de lungă durată, spre a recredibiliza o diplomă, oricare ar fi aceasta”