Patru discursuri sculpturale

De Onisim Colta
Patru discursuri sculpturale
Cea de-a VIII-a ediție „Sculptura azi.4 discursuri”, de la Galeria Națională de Artă Delta.

ARAD. De mai mulți ani cei doi sculptori arădeni și cadre didactice în învățământul artistic superior și mediu, Anamaria Șerban și Cosmin Moldovan, ne-au obișnuit, în cadrul proiectului lor multianual „Sculptura azi.4 discursuri”, cu câte o nouă expoziţie semnată de alţi patru tineri sculptori. De această dată expun Jovan Blat, Bianca Hociung, Camil Păcurar și Manuela Zvîc, toţi absolvenţi ai Facultăţii de Artă din Timișoara. De regulă alăturările stilistice în cadrul spaţiului expoziţional erau contrastante, uneori radical diferite. În această expoziţie un anume motiv arhetipal, o formă fundamentală, sfera, îi leagă, îi face să aibă ceva în comun.

Sârbul Jovan Blat a venit cu un ciclu „rotund” de lucrări pe tema genezei. Motivul axial, devenit leitmotiv în ansamblul său, la care recurge cu adevărat inspirat, este sfera. Toate lucrările sale sunt realizate la Terra Kikinda unde de 35 de ani, într-o fabrică de cărămidă artiști din toate colţurile lumii crează sculptură monumentală în teracotă în cadrul cunoscutului simpozion internaiţonal. În general suntem obișnuiţi să considerăm teracota ca o tehnică specifică doar ceramicii, adică unei arte cu caracter decorativ. De niște ani buni, diverşi artişti au convertit acest material într-unul apt să poarte semnificaţii, sentimente și stări specifice mediumului sculpturii. Tema la care fac trimitere formele sale austere (sfere de mărimi diverse, expuse singular sau în grupaje de câte trei, cinci sau şapte piese) este când cea a Genezei la nivel cosmic, unde vorbim de Creaţia Divinităţii, când creaţia omului plăsmuitor de forme, cel care, cum spunea Berdiaev, amplifică creaţia Divinităţii, o îmbogăţește, îi dă noi nuanţe. Pământul, ca materie alături de apă, aer şi foc sunt elemente alchimice fundamentale pentru desăvârşirea Creaţiei. Pentru realizarea acestui ciclu de sfere, sfera planetă, sfera sămânţă, sfera embrion, artistul obţine o anumită textură a materiei punând la lucru temperaturile extreme. Lutul a fost lăsat o iarnă întreagă afară să îngheţe, process care lasă urme, adăugând modificări la nivelul coeziunilor moleculare. După dezgheţ pământul a fost frământat până într-un anumit stadiu, modelat într-o stare mai aspră când e vorba de sfera înveliș sau într-una mai netedă pentru sfera miez. O astfel de operă de dimensiuni mai mari cu un miez tot sferic în interior (dar cu o structură mult mai fină) ne aduce aminte de principiul care face ca planeta noastră să rămână vie de peste patru miliarde de ani. Mișcarea de rotaţie a Pământului în jurul axei sale înseamnă de fapt o permanentă imensă frecare la nivelul magmei având în vedere că este plasată între miezul sferic extreme de dens și mantaua solidă. Astfel planeta îşi menţine constant câmpul gravitaţional dar şi temperaturile subterane și activitatea vulcanică, vitală prin emanaţiile sale pentru întregul sistem. Pământul e un colosal dinam. În altă parte, sferele lui Jovan Blat, prin modul lor de alcătuire trimit la ideea de samânţă. Sămânţa e forma miraculoasă de concentrare, de restrângere a arborelui în sine, în strarea de latenţă, cu codul său informaţional. Sămânţa, depozitar al programului genetic, conţine în sine, în stare de potenţialitate întregul arbore sau chiar întreaga viitoare pădure. Să ne gândim doar la tezaurul genetic de la Kew al cărei bănci conţine seminţe a peste 400.000 de specii de plante, un fel de arcă pentru salvarea regnului vegetal, într-o eră a potopului devastator al lăcomiei umane. Conceptual demersul plastic al lui Jovan Blat este unul matur, clar circumscris, îndelung distilat și pus inspirat în operă.

Bianca Hociung, gravor de formaţie depăşeşte, topeşte graniţele dintre medii dezvoltând ideea de imprimare printr-o sugestivă instalaţie/scenografie cu putere de metaforă. Sfera mare din lemn învelită în cerneală neagră pentru tipar, are suprafaţa convexă, gravată sugestiv, activând imaginaţia privitorului. Acesta poate sesiza pe scoarţa sa amprenta codificată a unei complexe informaţii vizuale. Alături un grupaj de umbrele mici, aparţinând stilistic spaţiului extrem oriental, poartă întipărite pe suprafeţele exterioarte, uşor conice, pete mari rotunde, bogate în semne. Acestea sugerând parcă privitorului, codificat, transferul, trans- scrierea a ceea ce se întâmplă la nivelul ciclicităţilor anotimpurilor, pe hârtia manuală care le înveleşte. Timpul este cel care își scrie pe albul imaculat al hârtiei de orez, seria de evenimente, biografiile, poezia ciclicităților. Materialul său predilect este lemnul (hârtia de asemeni poate fi confecţionată din lemn), cu căldura sa proverbială. Instalaţia alcătuită de artistă, pe podeaua galeriei Delta, ce are ca nucleu sfera, pune în relaţie forme convexe cu forme concave, tot din lemn, sensibil patinate cu pigment negru, sugerează principii creative de imagini prin împreunarea energiilor lor complementare. Este știut că în filosofia extrem orientală, chineză în special, geneza formei în artă e rezultatul activării celor două principii/sufluri universale yin și yang, masculin și feminin, plus şi minus, plin şi gol, vid şi plin. O altă instalaţie a Biancăi Hociung e compusă din șapte discuri de arbore gros secţionat, aşezate în cerc peste „nebuloasa” de talaş. Suprafeţele lor plane sunt tratate cu pigment negru, cu cerneală pentru xilogravură, iar negrul compact, catifelat, e animat de urmele de gravare cu dăltiţa, de roiurile de semen grafice figurând împreună, tot ansamblul, metafora unei ciclicităţi cu conotaţii cosmice. Sistemul septimal aplicat aici trimite la Hexaemeronul Facerii încununat de ziua a şaptea, ziua în care Creatorul și-a găsit odihna. Secţiunea prin trunchiul rotund al arborelui, simbol al vieţii, este de fapt o secţiune prin timp, prin istorie. Un astfel de tambur poate avea sute de inele anuale martor, în care se poate citi calitatea fiecărui an sub aspectul stării climatice sau al activităţii vulcanice, al tipurilor de emanaţii. Fiecare secţiune printr-un arbore bătrân e un fel de text pentru cei ce știu să-l decripteze. Primele cărţi se tipăreau pe principiul xilogravurii. Așadar în instalaţiile Biancăi Hociung tot cortegiul de semnificaţii gravitează în jurul ideii de geneză a formei grafice, ca figură reflexivă a genezei în sens cosmic. Este reconfortant să constaţi la arta tinerei generaţii această preocupare pentru resemantizarea actului artistic, pentru reîncărcare formei, a gestului artistic cu sarcină simbolică.

Camil Păcurar expune 12 sculpturi şi o instalaţie sculpturală. Dacă Jovan Blat foloseşte pământul ars, Bianca Hociung lemnul, Camil Păcurar recurge la materiale durabile, granitul și bronzul. La el motivul sferei e mai discret present fiind camuflat în emisfera, singulară sau dublă, de la lucrare la lucrare, a gălbenușului din ochiul de ou, turnat în bronz, care e aşezat pe blocul paralelipipedic de granit, de unde începe parcă să se prelingă pe suprafeţele verticale. Motivul oului este unul consacrat ca simbol al începutului. Un exemplu emblematic avem în Începutul Lumii a lui C. Brâncuşi. Din nou în discuţie este tema genezei formei. Din embrionul gălbenușului de ou de prefigurează, în versiuni diverse, forme precum jumătatea de poliedru (semănând cu diamantul cu multe feţe din inel), capul încoronat al unui prezumtiv rege, un zar cubic sau o vietate, cu forma derivată din aceeaşi matrice. Plăcerea artistului este să pună în relaţie materii contrastante sau aflate în stări de agregare polare, cum este cristalinul rectangular al granitului cu fluidul gelatinos (la nivelul reprezentării) dar şi încremenirea într-un material, care poate dura milenii, cum e bronzul, a unui moment de maximă efemeritate, cum este cel al exploziei spumante a unei sticle de şampanie ţinută în mâini. Fracţiunea de secundă, clipa ţâșnirii sub presiune a spumei, e „eternizată”, e fixată într-un stop cadru, într-un material foarte rezistent în timp. Lucrarea, plasată central pe peretele de la intrarea în galerie, un fel de autoportret realizat în gips (autoportret compozitional), patina sugerând bronzul, este gândită ca un fel de instalaţie sculpturală. În această materie solidă, corpul artistului se mistuie parcă prefăcându-se în nebuloasă, un fel de spumă ce trimite la idea de stare de fermentaţie creativă, trăită de personajul figurat. În timpul acesteia, puţin câte puţin, ceva din substanţa, din combustia artistului se consumă, arde și împuţinează volumul iniţial. Unii artiști, pe principiul existenţial al boemei modernismului, reiau tot mai frecvent momente dionisiac bahice pentru a-si stimula centrii creativităţii. Astfel artistul devine el insuşi halbă, recipient, vas al fermentaţiei. Învolburările spumei trimit, devin metafora freneziei însăși a stării de creaţie. Culoarea pigmentului de pe pensula din mâna artistului din sculptură, care e extinsă pe un postament orizontal dincolo de limitele firești, e aceeași cu cea azurie a spumei figurâng fermentaţia. În tot ce întreprinde Camil Păcurar în sfera sculpturii zărim și o componentă ludică ,ce ţine de umor și ironie. Un demers meritoriu, care-l definește.

Manuela Zvîc a recurs la „sculptura vie” surprinzând asistenţa la vernisaj cu un interesant performance, despre al cărui tâlc nu a dorit să spună nimic înainte. Instalaţia în inima căreia s-a petrecut performance-ul a fost constituită dintr-un nucleu, un fel de paraleilipiped / sarcofag umplut până la jumătate cu apă, în jurul căruia, la nivelul duşumelei „gravitează” mai multe pahare de sticlă cu picior. Pe o a doua orbită, pe simeza pereţilor albi, o serie de 12 fotografii de dimensiuni medii stabilesc ambianţa, amplifică starea pe care artista dorește să o transmită. Lucrare sa poartă titlul Mizerie. Aceasta reprezintă răspunsul său la condiţia creatorului în contextual social actual, în care nevoia de elevare spirituală este ultimul deziderat posibil. Prestaţia Mauelei Zvîc în această expoziţie, „discursul” său, se situează la confluenţa dintre instalație și body art, topind de asemenea graniţele dintre medii. Fotografiile de pe simeză sunt imagini inspirat selectate, cu interioare de spaţii rectangulare, subliniat degradate de intemperii, în urma anilor de părăsire. În aceste goluri, marcate grav de igrasie şi exfoliere, vedem nişte apariţii stranii ale siluetei umane ( corpul artistei), într-un fel de înveliș de crisalidă. Imaginile cu silueta umană împachetată în alb, involuntar sunt asociate cu cea a învierii lui Lazăr, din istoria Noului Testament. Tot așa, imaginea aievea, nudă a artistei șezând ghemuită în lada cu apă, lăsând percepţiei potenţialitatea unei ridicări din acea stare, nu se poate să nu te facă să o asociezi cu ridicarea din mormânt, cu botezul și cu învierea cristică, după inimaginabilele suplicii dinaintea morţii pe cruce. Dacă în viaţa de zi cu zi, Manuela Zvîc este de o timiditate proverbială, în momentul, în care se exprimă artistic, dovedește o îndrăzneală vecină cu eroismul, în care sacrifică totul. Este confirmarea fermă a faptului că tânăra artistă crede cu tărie în puterea modului său de exprimare plastică și, mai ales, în necesitatea de a-și face înţeles mesajul. În prestaţia sa Manuela Zvîc pune la lucru bidimensionalul cu tridimensionalul, staticul cu dinamicul, inertul cu viul, spaţiul imaginar cu cel concret, convertite toate în metaforă. Metaforă a zbaterii și suferinţei, a condiţiei fragile și total reziliente a artistului, într-o lume puternic marcată de ostilitatea ignoranţei și indiferenţei, de vidul sufletesc al omului nou, cu capacitatea de empatizare atrofiată, extirpată chiar, de aspiraţii joase ce țţin exclusiv de imanenţă. Este știut că instalaţia și chiar performance-ul sunt gândite în funcţie de un anume spaţiu, irepetabil în aceeaşi configurare. Aici timpul, ca cea de-a patra dimensione, e participant direct la iradierea unor semnificaţii care vizează sensul existenţei, sensuri și semnificaţii cu bătaie lungă.

Toate cele patru discursuri sculpturale „scrise”, fie în materii minerale sau organice și fie chiar cu propriul corp al artistului, au, fiecare, putere de penetrare în conștiinţele privitorilor. Fiecare are, cu adevărat, ceva de spus, depășind cu pregnanţă starea mult prea prelungită de nesemnificare, în artă a modernităţii târzii.



0Comentarii

Herzlichen Dank für Ihren Kommentar - dieser wird nach einer Prüfung von uns freigeschaltet. Beachten Sie, dass dies gerade an Wochenenden etwas länger dauern kann. Kommentare von registrierten Usern werden sofort freigeschaltet - hier registrieren!

inca 1000 caractere ramase

Citiți principiile noastre de moderare aici !