War. War. War. (Război. Război. Război). Asta i-a adus aici, în Arad. Cu acte false, cu frica în sân, fără nimic personal în afară de suflet şi trup. Dar frica asta de a nu avea nimic într-o lume care nu-i a ta, care nu-ţi vorbeşte limba şi care s-ar putea să nu te primească defel cu braţele deschise e mult, mult mai mică decât cea pe care au trăit-o la ei acasă, în Siria.

De ce au plecat de acolo? De ce aici? Acolo nu mai e mama, nici tata, nici fratele mai mare. Au murit. I-a omorât cuvântul war (război) şi tot ce a adus acesta cu el. Acolo nu mai e nici casa în care locuia. Casa părintească. A ras-o de pe faţa pământului acelaşi război. Nu mai e nici cutia poştală, nici strada, nici măcar mare parte din oraş. În cazul ei, oraşul a dispărut de tot. A fost primul în care s-a instalat războiul. Primul pe care l-a înghiţit războiul. Fratele lui mai mic e în Armenia. Mai ţin legătură. Fratele mijlociu a fugit din Siria. Sau doar a încercat, pentru că nimeni din familie (ce a mai rămas din ea), nu a mai auzit un cuvânt de la el de trei ani. De câţiva ani de zile, încearcă şi el să supravieţuiască pribegind prin alte locuri. Departe de casă, dar la fel de departe de visul occidental.

Ce caută ei, de fapt? „Peace and love”, îmi spune cu zâmbetul pe buze ea. Mai pot încă zâmbi. Dar frica e atât de prezentă încât de câteva ori a trebuit să le promit aproape cu mâna pe inimă că nu le voi poza feţele, că le voi ascunde măcar trăsăturile cu „blur”, că nu le voi spune numele, în cazul în care vreodată voi crede de cuviinţă să public povestea lor. „Am încredere în tine”, a spus la final, dar cuvintele păreau a aparţine unui om resemnat care spune de fapt „ce aş mai putea pierde când nu mai am nimic?”. Visul, aş fi spus eu, de a ajunge unde e bine. Pe Tărâmul Făgăduinţei.

Am citit prima dată despre ei – ce ironie, ce coincidenţă -, într-o ştire scurtă remisă de Poliţia de Frontieră. Doi sirieni cu paşapoarte false greceşti la Nădlac. Prinşi doar cu visul la ei. De a ajunge în Germania, spunea comunicatul. De a ajunge oriunde, în Olanda, Belgia, Germania, oriunde poţi munci şi trăi decent, ne-au spus ei. Destinul mi i-a adus în faţă, la o cafea, la un hotel unde erau cazaţi din grija unor suflete inimoase. Tânărul sirian a decis că îmi va spune povestea. Pe scurt. Război. Părinţi bolnavi din cauza războiului. Moarte. Şi decizia de a pleca dintr-un loc în care nu mai era nimeni şi nimic. Drumul legal spre Turcia. Întâlnirea cu ea. Drumul ilegal în Grecia. Crucea de la gât care l-a adus în prejama unui om cu frica lui Dumnezeu şi cu suflet mare. Paşaportul care i-a trecut graniţa cu Bulgaria şi România, dar care i-a oprit în faţa poliţiştilor de frontieră români şi maghiari de la Nădlac. Un document temporar de şedere în România ca solicitant de aviz şi o dată pentru un interviu care s-ar putea să îi prelungească statul legal prin Arad, România: 17 septembrie. Dar care s-ar putea să-i schimbe destinul într-un mod nedorit. Şi în faţă, nicio luminiţă. Nici bani, nici casă, nici serviciu. Doar un vis pe care acum nici nu-l mai pot visa. Ce e de făcut? Mă ajutaţi? Dar cum? Ce poţi face pentru ei decât să le spui povestea în speranţa că cineva va vibra şi le va întinde o mână de ajutor. Li s-a întâmplat în Grecia. Oare li s-ar putea întâmpla şi în Arad? Oare să găsesc suflete mari şi aici?

Povestea ei

„Am plecat din cauza războiului, a morţii şi a crimelor de peste tot. Casa mea e distrusă. Eram în casă când au căzut bombele. Am reuşit să scap şi să mă mut într-un mic sat. Într-un loc sigur. Cu familia. Apoi am decis să plecăm şi să începem o viaţă nouă. Familia lui a murit din cauza războiului. Nu existau spitale bune şi nici medicamente. Nu le-au putut da îngrijirea medicală de care au avut nevoie. Aşa că au murit. Am decis să încercăm. Nu sperăm decât să fim în siguranţă, să trăim în dragoste şi pace, să ne întemeiem o familie şi apoi să ne trăim viaţa. Patru ani am trăit în violenţă. Foc, frică şi întuneric, asta a fost viaţa de zi cu zi. Şi nicio speranţă.” Aceasta e povestea tinerei, spusă fără patos, fără lacrimi în ochi. Ca un recital în care nu mai pune nimeni sentimente.

Povestea lui

„Veneau din sate să ne omoare. Ştiau totul despre noi, familiile noastre, prietenii noştri, maşinile şi averea noastră. Noi, creştinii, suntem inamici pentru islamişti. Nu contează că eşti bătrân sau copil. Toţi le suntem duşmani. Vorbim aici de ISIS. Familia mea s-a ocupat de comerţ, aveam un job bun. Totul părea frumos. Ei, însă, cunoşteau toate familiile bogate, armene şi creştine, care erau cam 7% din Aleppo. Noi am devenit principala lor ţintă.

Am fugit din Siria, nici nu ştiu cum, prin Tartus. Ea era acolo. A fugit împreună cu familia din Homs, din primul an al războiului. Am stat acolo 5 sau 6 luni, cu ea şi familia ei. Apoi, eu am mers în Turcia, prin Beirut, Liban, pentru că nu aveam nevoie de paşaport. Am ajuns în Istanbul. Am intrat legal. După două sau trei luni am vorbit cu câţiva oameni… Mi-a fost frică să locuiesc acolo, dat fiind că e foarte aproape de Turcia şi orice jihadist putea să ajungă până acolo. Am încercat să trec în Grecia. Poliţia m-a prins. Cineva mi-a văzut crucea şi mi-a spus: eşti creştin, nu-ţi fie frică! Şi m-a dus într-o casă curată, mi-a dat de mâncare, telefon mobil. Totul. Era în 2013, poate septembrie. Am stat doi ani în Grecia şi acum două luni am încercat să o aduc şi pe ea din Turcia în Grecia. Şi acum suntem aici. Am găsit un om bun în Grecia. Care, după ce a auzit povestea mea, a zis că mă va ajuta, necondiţionat. Avea maşină şi acte şi mi-a propus să mergem împreună să mă ajute. Nu mi-a cerut nimic. Acum cinci zile am trecut din Grecia în Bulgaria, apoi pe pod în România, iar apoi ne-au prins la graniţa cu Ungaria. Ne-au adus în Arad şi… aici suntem acum. Aceasta este povestea mea, pe scurt.” O poveste fără drame, fără plânsete, fără rugăminţi. Dar spusă cu speranţă.

Povestea lor

El are 33 de ani şi a locuit, până acum vreo patru ani, în Aleppo, Siria. Ea are 24 ani şi a locuit, până când casa sa, strada sa şi oraşul său au dispărut, în Homs, Siria. El e creştin, ea e musulmană şi împreună nu vor decât pace, dragoste şi un loc pe pământ în care să muncească şi să trăiască decent. Nu mai vorbesc de crime, de război sau de decapitări. Ci doar de un posibil viitor. Ştiu engleză, au făcut şcoli serioase. Dar cum nu-i mai ajută la nimic. Se uită la tine cu neîncrederea pe care o dobândeşti când ai trecut prin atâtea tragedii. Şi se uită mereu la uşă să vadă cine intră şi cine iese pe ea. Şi la feţele oamenilor. Şi caută un zâmbet pe ele. De ce nimeni nu zâmbeşte în Arad?, m-au întrebat. De ce voi mai zâmbiţi?, i-aş fi întrebat. Dar n-am făcut-o. Am scris doar povestea lor, pe scurt, gândindu-mă că cineva le va zâmbi şi îi va ajuta.