Sindromul dependentei

Apoi, noaptea, ai vagul sentiment că ceva te cam strânge de gât, că nu poţi respira tot din cauza ei, a pisicii, care nu şi-a putut găsi un loc mai bun de dormit decât pe gâtul tău.

Toate pot fi trecute cu vederea, dar când îţi dai seama că ai ajuns să hrăneşti pisica din mână deoarece mofturoasa nu vrea să mai mănânce cum a învăţat, ei bine, atunci eşti lovit de cruntul adevăr: pisica ta e dependentă de tine.

….Sau poate nu.

Oricine ştie că pisicile sunt printre cele mai independente creaturi de pe pământ. Dacă ar avea mâini nici nu le-ar mai păsa de oameni. Aceste animale mici se pot întreţine şi pot cădea întotdeauna în picioare, chiar şi în cele mai neavantajoase situaţii; chiar dacă Universul s-ar prăbuşi în jurul lor, ele, asemeni preoţilor tibetani, nici nu s-ar clinti din starea de meditaţie; ar putea trece sfidător pe lângă moarte, mişcându-şi meditativ vârful cozii, şi lăudându-se pe sine pentru cât de bine au reuşit să administreze cele nouă vieţi care li s-au dat în folosinţă.

Aşadar, dependente? Greu de crezut.

Chiar şi cei care nu prea sunt familiarizaţi cu pisicile pot spune că ele nu necesită cine ştie ce mână de ajutor din afară. În general, comportamentul lor poate fi descris foarte simplu şi concis prin două cuvinte: distant şi indiferent. Spun cam totul, nu?

Atunci de unde dorinţa asta bruscă de a te însoţi pretutindeni, de a se agăţa de tine, de a te sufoca cu prezenţa? Totuşi se întâmplă şi nu poţi trece cu vederea situaţia; pisica nu te lasă.

Cei mai mulţi iubitori de pisici îşi doresc o mâţă drăgălaşă, jucăuşă, iubitoare. Le place la nebunie imaginea lor luptându-se cu pisica pentru un colţ de pernă, lenevind alături pe aceeaşi canapea cu o ceaşcă de cafea/respectiv o farfurioară cu lapte în faţă. Dar în acelaşi timp le mai place să aibă şi puţin aer şi timp la dispoziţie pentru diferite treburi serioase.

Când acele aspecte care fac o pisică să fie PISICĂ dispar e timpul să te întebi ce se întâmplă.

Bolnavă sau ce?

Pisicile care devin peste noapte dependente de oamenii lor necesită o vizită iute pe la veterinar. Orice schimbare bruscă de comportament poate fi un indiciu al unor probleme medicale, aşa că înainte de a te înconjura de un morman de cărţi pe tema psihicului felin, dă o fugă pe la veterinar pentru un control de rutină.

De obicei, o pisică adunată de la un tomberon şi adusă dintr-o dată într-un mediu total diferit poate manifesta o dorinţă exagerată de a se afla în apropierea salvatorilor săi. Poate că înaintea ta au mai existat o groază de alţi şi alţi salvatori, unii mai buni, alţii mai răi. Aşa că dacă te porţi frumos e posibil ca mica nefericită să se îndrăgostească de tine şi să nu mai vrea să te părăsească de teamă că o vei arunca înapoi în stradă. Comportamentul „lipicios” şi plângăreţ trebuie analizat ca şi în cazul copiilor mici. Niciodată nu ştii ce vor să transmită, iar când devin prea insistenţi e clar că trebuie să consulţi un medic.

Odată ce problemele de sănătate se dovedesc a fi inexistente, cum rămâne cu „dependenţa”?

În cazul pisicilor, „a fi dependent” şi “a cere ceea ce ţi se cuvine” sunt două lucruri diferite. Ele depind de noi din punct de vedere al nevoilor de bază. În afară de curăţatul litierei şi umplutul castronului de mâncare s-ar descurca foarte bine şi fără ajutorul nostru.

Că unora dintre ele le place să-ţi stea tot timpul în cale, asta e cu totul altceva decât dependenţa. Nu e nimic rău ca animalul pe care îl iubeşti să-ţi stea alături şi să-ţi arate afecţiunea şi recunoştinţa sa. Nu e nimic anormal în a-şi cere drepturile atunci când îi este foame, chiar şi când o face în gura mare.

Totul merge bine atâta timp cât limitele nu sunt întrecute, nici de o parte nici de cealaltă.

Cine e stăpânul aici?

Ca şi în cazul năbădăiosului Ionel, şi pisicile învaţă repede că a te maimuţări şi a cere diferite lucruri folosindu-te de diferite strategii o va îndupleca imediat  pe Mamiţa, pe Mamiţica sau după caz, pe Tanti Miţa. Spuneţi repede, aşa e că aveţi cel puţin un cunoscut care e dirijat de propria pisică?

Ei bine, şi eu am. Prietena mea sare imediat de la locul ei ori de câte ori miaună pisica. Orice capriciu al micii alintate este satisfăcut fără întârziere. Când ea decide că nu mai are chef să mănânce din castronel, îşi ocupă frumuşel locul la masă şi mănâncă împreună. Ce mai, ghemul cu mustăţi şi coadă îşi joacă pe gheruţe stăpâna!

Încet, dar sigur pisicile îşi dresează stăpânii, aşa că poate termenul corect nu este „dependenţă”, ci „interdependenţă”.

Încearcă  pentru un moment să priveşti din afară relaţia ta cu pisica şi poate vei vedea ce treabă minunată face ea în domeniul conducerii casei. De fapt, noi suntem cei care le pregătim terenul, ele doar vin cu instrucţiunile. Noi suntem cei care le pregătim culcuşuri calde, le încălzim mâncarea etc.  După un timp de astfel de tratamente ele doar vin şi îşi cer drepturile.

Pe de altă parte, şi natura are contribuţia ei în toată această situaţie. Unele pisici se nasc a fi distante şi indiferente şi orice ai face, oricât le-ai alinta nu vei scoate de la ele semne ale unei afectivităţi exagerate. Asta nu înseamnă însă că nu-şi iubesc stăpânii. Altele, dimpotrivă se potrivesc perfect tiparului de mai sus. Chiar dacă felul în care le trataţi este acelaşi comportamentul fiecăreia va rămâne neschimbat.

Fiecare dintre noi îşi doreşte o pisică sociabilă, care să-i fie alături, care să nu zgârie sau să dea bir cu fugiţii când sună clopoţelul de la uşă. Le vrem prietenoase şi le educăm în spiritul acesta.

Este visul oricărui proprietar de pisici.