Un bilanț al zilelor în care am crezut că suntem cei mai buni de aici, al anilor de acum în care am crezut că locul IV la nivel național în lumea ziarelor cu tiraj cotidian (după Click, Libertatea, Lumina) nu e doar o conjunctură, ci e rodul eforturilor noastre, al lunilor în care nu ne-am implicat destul pentru a schimba mersul greșit al lucrurilor, al anilor în care nu am lovit feroce în toți cei care încalcă legea, cea reglementată de stat, dar și cea a bunului simț, al orelor în care ne-am pierdut speranța, entuziasmul, rolul, menirea, al momentelor în care, ca și ceilalți, prea mulți, am fost convinși că legile funcționează pentru cine se teme de ele, nu pentru cine le încalcă. Al momentelor în care ar fi trebuit să ne legăm cu lanțuri de adevăr și să nu plecăm niciodată acasă.

Pentru toate acestea și pentru multe altele, mult mai multe, ne cerem scuze. Scuze că nu suntem pe măsura așteptărilor celor care mai au încă așteptări de la presă, ale celor care și-au pierdut deja speranța în mass-media, poate și din cauza noastră, pentru că i-am dezamăgit, ale celor care nu au crezut niciodată în presă și presari, pentru că nu am reușit să-i convingem nicicând.

Ne cerem scuze pentru că poate am purtat războaie greșite și că n-am început cele mai grele dintre războaie fiindcă ne-a fost teamă că nu le vom câștiga niciodată, pentru că am încercat să ne aliniem noilor tendițe, în loc să încercăm să trasăm noi coordonatele, pentru că ne-am luptat poate prea mult cu internetul și cu frivolitatea vremurilor on-line fără să ne legăm definitiv sufletul de mirosul uluitor al ziarului tipărit, convinși poate uneori că ziarul de ieri e cel mai vechi lucru din lume.

Dar, dincolo de această extrem de dureroasă introspecție, scrisă cu sufletul pe jumătate frânt, rămân pe mai departe minunile noastre: cei peste 9.000 de cititori care zilnic așteaptă să citească, cuvânt după cuvânt, știrile noastre, care lună de lună își fac abonament la ziar, care nu ne-au abandonat niciodată, mama și tatăl nostru, victima și călăul nostru. Eroii noștri care încă mai cred în noi și în minunata presă scrisă. Mulțumim.

Și mai rămân, desigur, și subiecții noștri, fără de care povestea n-ar merge mai departe, cei care fac ping-pong cu viețile noastre, cu speranțele noastre, cu istoria noastră, cu viitorul nostru, dictatorii fără de care nici noi, nici dumneavoastră nu știm să trăim. Mulțumim.

Și, mai sunt, desigur, cei fără de care azi n-aș fi scris textul acesta, fără de care noi, Jurnal arădean, n-am fi marcat azi cele 9.000 de numere așa cum putem mai bine, fără de care ziaristica din Arad n-ar fi fost nici pe departe nici măcar ceea ce e azi, acum, aşa blamată cum e ea. Mulțumim, dragii noștri colegi și foști colegi.