Au fost secunde cât o eternitate. A fost suficient un semn făcut de cineva din staff-ul medical că Rareş este în regulă şi stadionul a explodat: Rareş Pop! Rareş Pop! Galeria echipei sibiene scanda şi ea numele puştiului de doar 17 ani aflat în topul celor mai promiţători fotbalişti sub 20 de ani din lume. De piatră să fi fost şi tot te emoţionai în faţa unei asemenea dovezi de iubire.

Nea Todor Gherle, omul care a slujit şi îngrijit vreme de peste trei decenii gazonul bătrânei arene construită de Baronul Neuman, mi-a mărturisit că un astfel de moment nu a mai trăit din 6 octombrie 1968. De la un joc UTA – Poli Iaşi, când 15 mii de arădeni au amuţit şi aveau lacrimi în ochi când de la staţia de amplificare a venit un anunţ: „A murit Iosif Petchovschi”. Poate cel mai valoros fotbalist român al acelor vremuri, un simbol al Bătrânei Doamne, cu 53 de goluri în 174 de meciuri, cu trei titluri de campion naţional şi o Cupă a României, dar şi 32 de selecţii sub tricolor, cu 11 goluri.

Arc peste timp. Iubire necondiţionată. Comparaţie superbă. 8.000 de suporteri în tribună şi alte zeci de mii în faţa micilor ecrane au arătat că ştiu să aprecieze un tânăr al cărui devotament faţă de culorile roş-albe pot şi trebuie să fie un exemplu demn de urmat.

„Un campion adevărat nu e definit de victoriile sale, ci de cum îşi revine după un moment greu” spunea Serena Williams, una dintre „reginele” incontestabile ale tenisului de câmp mondial.

Iar Rareş Pop, cu siguranţă, va izbuti. Merită! Pentru noi el este deja un mare campion!