Un fel de a face haz de necazul școlii online, o punere în scenă cum nu se poate mai potrivită a orelor pe care le trăiesc zi de zi deopotrivă elevii, profesorii și părinții. Glumind și râzând pentru a nu ajunge cu toții depresivi, am mai putea spune că școala asta online are și beneficii pentru părinți: e o șansă în plus să reînvățăm să scriem, să vorbim în propoziții dezvoltate și să ne dezvoltăm personal. Spun glumind, pentru că dacă e să nu glumim deloc și să privim situația cât se poate de serios am ajunge foarte curând cu toții clienți fideli ai psihoterapeuților.

Cum am putea rezuma rapid câteva ore din școala online? Între profesori, învățători care încearcă să educe generațiile viitoare și părinți transformați în dascăli peste noapte, între elevi care adună zi de zi frustrări și nemulțumiri și care nu pricep de ce doamna nu i-a auzit, sau de ce internetul tocmai s-a întrerupt și au pierdut șirul exercițiului sau de ce trebuie să facă zeci de fișe în fiecare zi. Fără nicio exagerare, școala asta din fața ecranului e un experiment social, un experiment făcut din păcate pe viitorul unei generații. Situațiile sunt distincte, problemele la fel, dar în cele din urmă frustrarea rămâne aceeași: pe acești copii cine îi mai învață carte?

Sigur că putem spune că da, acum e momentul să simtă și părinții pe pielea lor ce înseamnă să faci școală cu un copil, că acum trebuie responsabilizați și liceenii și că profesorii n-au decât să se adapteze. Putem spune că pur și simplu pierderile din această perioadă, în educație, sunt mult mai mici decât eventualele îmbolnăviri care ar putea fi cauzate de deschiderea școlilor. Am putea găsi o multitudine de vinovați, dar dincolo de orice vină rămâne situația de fapt, a unui sistem total nepregătit pentru a face față unei asemenea schimbări, cu o programă neadaptată mediului virtual și cu o infrastructură deficitară.

Pe de o parte avem învățământul primar. Aici orele sunt împărțite între: „Doamna, la ce pagină suntem?”; „Doamna, n-am înțeles. Nu se aude”; „Nu vă vedem” și ecranul „Doamnei” împărțit în 20 și mai mult de pătrățele cu chipuri de copii. De acasă sau din clasa goală și cu un ecou trist, „Doamna” noastră încearcă să îi facă atenți, încearcă să îi învețe să scrie, să citească și să devină „oameni mari”. Și fiecare face eforturi după putință. Copiii se străduie să fie atenți, dar ecranul nu e școală și nici sufrageria asta păcătoasă nu e sala de clasă cu băncuțe și colegi. În linia a doua, de pe canapea și afară din cadrul camerei, sunt părinții. Mama sau bunica o dublează pe Doamna și, mai cu nervi, mai cu răbdare, învață la rândul lor să fie educatori. Frustrările sunt mari și de cele mai multe ori se sfârșesc în lacrimi pentru cei mici, care nu prea pricep unde li s-a dus școala.

Pe de altă parte, avem elevii din ciclurile superioare. Aici, profesorii stau și vorbesc în sistem radio, camerele elevilor fiind de cele mai multe ori închise. De emis se emite, dar se și recepționează? Poate că da, dar cel mai probabil că nu. Cum responsabilizezi un elev de liceu să participe activ la orele online, când el nu o făcea nici măcar la orele din clasă? Cum poate profesorul să-și continue ora când nu primește niciun feedback? Cât despre evaluări și teste, astea deja par o provocare mult prea mare.

În final, glumind sau luând situația foarte în serios, nu ne rămâne decât să facem un duș rece al realității, să ne înarmăm cu răbdare și mâine să o luăm de la capăt. Fiecare în fața camerei, într-o realitate departe de normalitate.

Dincolo de orice vină rămâne situația de fapt a unui sistem total nepregătit pentru a face față unei asemenea schimbări