La Cimitirul Militar românesc de la Rossoşka, în apropiere de Volgograd – fostul Stalingrad – a avut loc, sâmbătă, ceremonia de reînhumare a rămăşiţelor a 345 de militari români decedaţi în luptele din 1942-1943. Partea rusă a refuzat, însă, participarea, inclusiv cu o gardă de onoare, la onorurile militare.De aici, reacțiile vehemente.

Dincolo de practicile diplomaticești, menite să îngroape vrășmășiile istorice permanente sau de conjunctură dintre state, în favoarea unui prezent efemer pacifist, reacția rușilor mi se pare absolut normală, omenească. Cum să pretinzi victimelor să îi cinstească pe călăi? Sigur, se poate spune că România poate pretinde această atitudine, în virtutea cinstirii memoriei eroilor glorioasei armate roșii pe tot întinsul plaiurilor mioritice, numai că acea atitudine a fost absolut nefirească și lipsită de coloană vertebrală. În mod normal, statul român trebuia să-i lase pe sovietici să-și onoreze eroii, fără să oblige ofițeri ai armatei române să participe, cu sufletul plângând de revoltă, la onorarea celor care le-au ucis camarazii. Perpetuarea acestei ipocrizii nu va avea niciodată rezultatul scontat sau, mai degrabă, pretextat, adică împăcarea cu istoria, ci adâncirea încrâncenării.

Dacă nu ar exista aceste constrângeri diplomaticești, de falsă fraternizare între victime și călăi, ci doar tolerarea manifestărilor unilaterale, timpul ar șterge animozitățile, iar acestea nu s-ar mai manifesta la nivel de urmași, de generații următoare. Vrem, nu vrem, pretenția ca soldații români căzuți la Stalingrad, luptând alături de Germania hitleristă, să fie onorați de către camarazii celor care au murit apărându-și țara, este un argument în favoarea Ungariei, care cere României să-i cinstească pe cei 13 generali care au ucis 40.000 de români! Absolut ilogic și într-adevăr revoltător!În cadrul mai multor interviuri cu Laszlo Tokes, pe care le-am realizat, acesta nu contenea să vorbească despre legitimitatea unirii Republicii Moldova cu România. Nu pentru că s-ar omorî de dragul României și al românilor, ci pentru a crea un precedent favorabil revenirii Ardealului la Ungaria. Tot în acele interviuri, Tokes cerea eliberarea necondiționată a grupului Ilașcu, în conformitate cu drepturile omului, după cum, continua Tokes, este firească eliberarea „martirilor de la Zetea și Dealu”. Adică, niște maghiari care, la revoluția din 1989, au ucis, cu sadism, ofițeri de miliție români!În accepțiunea lui Tokes, statul român ar trebuie să oblige familiile acelor polițiști să-i sărute pe acei criminali, ba să le mai și plătească indemnizații de luptători cu merite deosebite în revoluția din 1989!

Pe scurt, prezentul nu trebuie să zgândărească monștrii istoriei, prin impunerea unor atitudini nefirești. Toleranța este suficientă!