Primul a fost „dezamăgire„. Au urmat „pustiu” și „resemnare”. Nu se poate, mi-am zis, așa simți tu, asta este tot ce poți să spui despre faptul că mâine este sărbătoarea țării care te-a născut și te-a crescut? Mi-am dat seama că pornisem greșit, că în loc să spun ce simt am spus ce gândesc. Or, dacă sărbătorești ceva trebuie să te bucuri, nu să faci analize, să constați până acum nu fost prea bine, nu ai avut prea multe motive să fii fericit, ci să speri că va fi mai bine. Nu te duci la biserică pentru ca, în timp ce preotul oficiază Sfânta Liturgie, să te întrebi dacă Dumnezeu există. Nu sărbătorești Crăciunul, întrebându-te, între două porții de cârnați și trei pahare de vin dacă IIsus chiar s-a născut sau este doar o poveste.
Dacă ar fi fost după mine, Ziua Națională a României ar fi fost de Sfântul Andrei, pentru că el a creștinat țara în care ne-am născut și am crescut. Creștinarea unui neam este mult mai importantă decât orice eveniment istoric, pentru care veșnic se vor găsi contestatari și, cu atât mai vârtos, profitori care vor pretinde că sunt moștenitori ai celor care au înfăptuit acele acte istorice.Sunt absolut convins că, înainte de Marea Unire, moșii mei sărbătoreau o Zi a României, a românismului, poate, de Crăciun, poate de Paști. În familie, colindând românește, sfidând puterea vremelnică, se bucurau că sunt români. De aici trebuie pornit, de la cultivarea românismului, despre inocularea lui de la cea mai fragedă vârstă a copiilor noștri. Neromânii, dușmanii românismului, ne aburesc cu educația europeană, ne cer să-i învățăm pe copii că sunt cetățeni europeni. Știți de ce ? Pentru ca aceștia, în momentele în care sunt în pericol să fie striviți de sistem, să nu mai aibă refugiu și scăpare în țara în care s-au născut, pentru că acea țară nu mai există.

„Dacă nu-ți ajuți țara să aibă un cuvânt de spus, nu va avea putere să te apere atunci când sistemul te va distruge”.
​