Zilele acestea, făcându-mi cumpărăturile în piață, un bătrânel de la care am luat o banală varză, după ce mi-a dat produsul, mi-a urat sănătate și bucurie. Am auzit atât de multe urări legate de sănătate în ultima perioadă, încât ar fi trebuit să fiu deja imună la această formulă de salut, totuși cuvântul bucurie și sinceritatea cu care mi l-a dedicat bătrânul, mi-au declanșat o serie de gânduri legate de starea de bucurie. Pentru că sănătatea proprie și a celor dragi este, cu siguranță, cel mai de preț dar în viața fiecăruia dintre noi, mă întrebam oare ce facem atunci când avem sănătatea pe care ne-o dorim și totuși nu ne știm bucura? Ce facem atunci când lucrurile din viața noastră funcționează destul de bine, recunoaștem că nu avem motive serioase să ne plângem și totuși nu simțim bucurie? Cum mergem mai departe, ce ne dă motivație să ne trezim dimineața și ce ne ajută să parcurgem ziua cu bine?

Deși lipsa bucuriei este un simptom al depresiei, nu este nici pe departe suficient pentru a pune un asemenea diagnostic clinic. Reprezintă însă un motiv suficient de puternic pentru a ne întreba ce ne face să ne simțim lipsiți de bucurie, poate chiar sictiriți, apatici, plafonați, obosiți, morocănoși, iritabili. Și dacă experimentați de mai mult timp una sau mai multe dintre aceste stări, vă recomand să vă puneți sub lupă propria persoană și cele mai importante arii ale vieții voastre: cea profesională, cea relațională (de familie și de cuplu), cea financiară și cea socială. Vedeți unde resimțiți cel mai mult lipsa bucuriei și încercați să identificați cât mai concret acele aspecte care vă trag în jos, care vă țin blocați într-o stare de indispoziție, mai apoi, vedeți ce și cum ați putea schimba.

Consider că bucuria, pe termen lung, este o emoție indispensabilă vieții, în același timp știu că nu toți avem capacitatea să ne bucurăm, pentru că nu am fost învățați să facem asta sau nu ni s-a dat voie. Această lipsă de bucurie le este caracteristică familiilor autoritare, celor dezorganizate și abuzive cu părinți depresivi și/sau dependenți de substanțe, dar poate fi prezentă și într-o familie mai tipică în care părinții, la rândul lor, nu au învățat să descopere bucuria, căzând într-o seriozitate și moralitate excesivă. Pentru că eu însămi mă număr printre cei care au trebuit să învețe să se bucure, respectiv să își dea voie să se bucure de ceea ce au, cred cu tărie că această capacitate poate fi însușită, ba mai mult, uneori ea chiar trebuie învățată. Pentru asta este nevoie de timp, dorință de autocunoaștere, clarificarea și resemnificarea anumitor evenimente de viață, schimbarea perspectivei și exercițiul noului mod de a privi lumea.

„Nu toți avem capacitatea să ne bucurăm, pentru că nu am fost învățați să facem asta sau nu ni s-a dat voie