La aproape 2.000 de kilometri depărtare, pe plaiurile mioritice, mii de voci urlă ca din gură de şarpe şi plâng ca pruncii mici care au colici. „A luat foc Catedrala Notre Dame”, se dau ei de ceasul morţii. Românii, inclusiv arădenii, care au văzut ori ba monumentul istoric din Paris, distribuie poze cu flăcările, scriu citate care mai de care mai sfâşietoare, varsă lacrimi pentru una dintre clădirile simbol ale Parisului. Presa, inclusiv cea din Arad, alocă pagini întregi, în ziare şi pe internet, pentru ceea ce consideră ea că este dezastrul momentului. De luni seara nimic nu mai contează în spaţiul carpato-danubiano-pontic decât faptul că a ars catedrala din Franţa. Politica, administraţia, corupţia, alegerile, toate au trecut în plan îndepărtat, foarte îndepărtat. Coincidenţa face că exact marţi, când sufletele românilor erau de-a dreptul răvăşite de incomensurabila pierdere a Franţei, pe una dintre televiziuni a apărut un reportaj despre casa marelui Constantin Brâncuşi. Un „neica-nimeni” care a făcut cunoscut numele României departe peste hotare, în special în Franţa lui Notre Dame. Despre casa lui Brâncuşi am aflat că este o ruină în adevăratul sens al cuvântului. Casa din sătucul Hobiţa este cea în care s-a născut şi a crescut colosalul sculptor. Din păcate, nepăsarea autorităţilor a făcut ca din ceea ce a fost, odată, o casă bătrânească, dar plină de încărcătură pentru români, să rămână o grămadă de grinzi şi de moloz. Revenind la subiectul zilei, nici măcar unul dintre „afectaţii” incendiului din Paris nu a suflat vreo vorbă despre casa lui Brâncuşi. Şi „casa lui Brâncuşi” o regăsim în fiecare judeţ, în fiecare colţişor de ţară, fie că vorbim despre case propriu-zise ale unor nume uriaşe din România, fie că vorbim despre adevărate capodopere, lucrări de artă, abandonate de stat. Niciun arădean, niciun român nu s-a arătat afectat de situaţia în care se află casa lui Brâncuşi. Singura noastră problemă, începând de luni seara, este Catedrala Notre Dame din Paris. Cu siguranţă, înaintaşii noştri au fost mult mai deştepţi decât noi. Altfel nu puteau inventa un proverb care se aplică atât de bine situaţiei de astăzi: câinii mor de drum lung, iar proştii de grija altora. Noi le purtăm de grijă francezilor. Din păcate, nouă nu ne poartă nimeni de grijă. Nici măcar noi.