Cât suntem de credincioși și cât suntem de bisericoși? Ne lăudăm, ca popor, că suntem cu frică de Dumnezeu, că suntem credincioși, dar preferăm să ne agățăm de orice portiță de scăpare. În decursul ultimelor decade, credința ni s-a pervertit, ne-am transformat într-un popor de bisericoși cu trupul, mai puțin cu sufletul. Și atunci când pădurea ajunge să fie formată în mare parte din uscături, nu mai putem vorbi de cazuri izolate. Ne uităm cu jind la imaginile de la Vatican. L-am văzut pe Papa în ploaie, singur, rugându-se pentru omenire. Ne-am cutremurat. Am văzut Piața Sfântului Petru din Vatican goală, în întuneric, luminată doar de omul care stătea singur și se ruga. Impactul emoțional al acelor momente a fost unul imens, indiferent de confesiunea religioasă, pentru că în final credința nu ține cont de confesiuni, ține cont doar de bunătate și suflet.

De ce am rememorat acele imagini de la Sărbătoarea Paștelui Catolic? Pentru că poate ar trebui să facem un duș rece, să ne deschidem ochii și să vedem pe ce loc mai este credința printre valorile noastre, ale românilor.

După ani de repercusiune religioasă, atunci când rugăciunile se făceau pe ascuns, când icoanele erau marfă ce se vindea pe sub mână și credința era pusă la mare încercare, libertatea religioasă a venit ca un tsunami. Oamenii aveau nevoie de credință, aveau nevoie de biserică, dar în timp, în anii de după momentul Revoluției, credința s-a transformat într-o perindare prin biserici, iar marii clerici s-au transformat în comercianți cu rugăciuni. Ritualurile costă, rugăciunile se plătesc și căile bisericești se unduiesc în funcție de „sponsori”.

Ultimele evenimente autohtone vin să confirme că, în fapt, România a ajuns să dezvolte o religie a derogărilor. O înmormântare cu derogări, deși sute de români au fost nevoiți să îi îngroape pe cei dragi singuri, în condiții de „urgență”. Derogările pentru înmormântarea unui cleric n-au făcut altceva decât să adâncească diferența între clasele sociale și să-i pună din nou pe unii pe piedestale făcute din chibrituri.

S-a mers și mai departe și într-o noapte de marți spre miercuri a avut loc cea de a doua slujbă de Înviere. La Constanța, clericii au adus din nou Lumina. Oficialii s-au dezis de acțiunea constănțenilor, dar asta nu i-a împiedicat pe primii să meargă mai departe cu demersul lor. Ce s-a întâmplat de fapt? Unul dintre cele mai importante momente pentru creștini a ajuns „o derogare”. Ce s-a mai văzut? O imagine demnă de piesele lui Ionesco sau de romanele lui Kafka, un teatru al absurdului pus în scenă cu aportul unui popor îndoctrinat, dar din ce în ce mai puțin credincios.

Poate n-ar fi rău să ne aplecăm un moment asupra spuselor călugărului Nicolae Steinhardt, înainte de a accepta o religie a derogărilor: „Nicăieri și niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proști. Ne cheamă să fim buni, blânzi, cinstiți, smeriți cu inima, dar nu tâmpiți”.

Derogările cerute de clerici adâncesc diferența între clasele sociale, urcându-i pe unii pe tronuri de chibrituri