ARAD. Fără îndoială, Preafericitul Părinte Daniel reprezintă o personalitate providenţială pentru Biserica Ortodoxă Română. O personalitate providenţială pentru România. Cu toţii aveam nevoie pentru Mileniul al treilea de o personalitate teologică de anvergura Prefericirii Sale. Biserica Ortodoxă, în general, şi Biserica Ortodoxă Română, în special, a fost binecuvântată de Dumnezeu prin alegerea de către Sfântul Sinod la 12 septembrie 2007 ca Arhiepiscop al Bucureştilor, Mitropolit al Munteniei şi Dobrogei, Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, a Preafericitului Părinte Daniel, întronizat în această înaltă demnitate bisericească la 30 septembrie 2007. Universitatea „Aurel Vlaicu” din Arad i-a conferit, precum bine se ştie, înaltul titlu academic de Doctor Honoris Causa, în prezenţa a mii de arădeni, veniţi să asiste la un ceremonial care onorează, cu adevărat, instituţia arădeană de învăţământ superior. Pregătindu-mă pentru acel eveniment special pentru Universitatea “Aurel Vlaicu “ cu câteva luni înainte, am început prin a citi vieţile celor cinci Patriarhi care l-au precedat pe Preafericitul Daniel şi subliniez, cu toată responsabilitatea, că nici unul dintre aceştia nu a avut harul extraordinar al zidirii. Vocaţia de a construi pentru astăzi dar, mai ales, pentru mâine. Pentru viitorime.

​Niciunul dintre predecesori nu a reunit într-o singură personalitate o dimensiune liturgică şi misionară, una ştiinţifică şi publicistică, una filantropică şi socială şi, nu în ultimul rând, una monahală. Patriarhul Daniel are meritul deosebit de a fi întemeiat învăţământul teologic modern, precizându-i “vocaţia misionară pentru viaţa şi activitatea Bisericii Ortodoxe Române“, considerând teologia, deopotrivă, “o ştiinţă a mântuirii şi conştiinţa misionară a Bisericii în lume“, pledând pentru un învăţământ teologic universitar, care “să cunoască bine tendinţele generale din învăţământul românesc şi european, să promoveze cercetarea ştiinţifică”, dar şi “să corespundă exigenţelor misionare actuale ale Bisericii”, îndeplinindu-şi, în acest fel, misiunea“ştiinţifică şi mistică, academică şi practică”. Aşadar, învăţământul teologic românesc îi datorează enorm Preafericitului Părinte Patriarh Daniel. Cum, de altfel, lecţia oferită ca Mitropolit al Moldovei este, de asemenea, unică.

A înfiinţat 12 protopopiate, 250 de biserici noi, 1700 de şantiere dintre care 600 pentru biserici,ce aşteptau de preamultă vreme restaurarea mult promisă.

A realizat un fapt, pe care nu l-a făcut nimeni până la Preafericirea Sa şi anume a introdus Iaşi-ul între cele cinci centre europene de pelerinaj, aducând moaştele unor sfinţi, prilejuind credincioşilor şansa de a se ruga şi de a se reculege în aceste centre de pelerinaj.

A fost cel dintâi care a dat o deschidere total nouă vieţii monahale, nu doar pentru faptul că a construit 70 de mănăstiri, ci arătând că mănăstirea înseamnă rugăciune, credinţă, reculegere, dar înseamnă şi ştiinţă, înseamnă descoperirea arhivelor mănăstirilor, înseamnă, de fapt, repunerea în circulaţie a unor obiecte de patrimoniu, a colecţiilor muzeale, pentru că centrele şi mănăstirile sunt, în acelaţi timp, focare de credinţă şi focare de învăţământ şi cultură.

Prefericitul Părinte Patriarh are şi meritul de a fi elaborat peste 800 de studii şi articole în limba română, dar şi limbile franceză, engleză, germană, de a fi fost prezent la peste 120 de mari Congrese Internaționale și Naționale, de a fi scris cărţi fundamentale, între care menţionăm teza de doctorat (424 de pagini) susţinută la Strassbourg şi apoi la Bucureşti, sub oblăduirea celui mai mare teolog al secolului al XX-lea, Dumitru Stăniloaie.

Patriarhul Daniel este cel dintâi care a înfiinţat o televiziune şi un radio (“Trinitas”), care, iată, au devenit de anvergură naţională şi nu numai, o editură (“Trinitas”), o agenţie de ştiri (“Basilica”), un cotidian („Lumina”).

Niciunul dintre patriarhii care l-au precedat nu au vădit această extraordinară vocaţie de a construi, probând un evident Duh creator dar şi rigoare, o viziune unificatoare, un admirabil model, deopotrivă, în plan academic, ştiinţific, liturgic, dar şi misionar şi filantropic, (prin spitalele şi centrele de diagnostic pe care le-a promovat, prin medicamentele gratuite oferite celor aflaţi în dificultate ş.a.).

​Personalitatea Patriarhului Daniel este fascinantă. Dumnezeu a ales un copil, fiu de învăţător, dintr-un sat bănăţean, devenit, apoi, un tânăr studios, ce îşi petrecea cea mai mare parte a timpului în bibliotecă şi, mai apoi, înalt ierarh, Patriarhul Daniel. Un om excepţional. Inteligent, erudit, poliglot, cu umor subtil şi pilduitor, generos, necruţător, cred, cu duplicitarii şi ipocriţii, dar bonom şi drept, un om superior nu prin înalta-i ierarhie ci prin calităţi umane pe care, arareori, avem privilegiul de a le descoperi.

Biserica Ortodoxă Română a dobândit prin Patriarhul Daniel şansa unui dialog ecumenic real, şansa de a ieşi în afară şi de a realiza o adevărată legătură de suflet şi credinţă pentru că Europa este atât de mică faţă marea lucrare a lui Dumnezeu.

Sunt sigură că Patriarhul Daniel va târnosi Catedrala Mântuirii Neamului, cu hramurile “ÎNĂLȚAREA DOMNULUI” și “SFÂNTUL APOSTOL ANDREI”. Sunt sigură că va avea izbânzi, la care nici nu gândim astăzi. Şi, iarăşi, sunt sigură că va rămâne în istorie, ca personalitate de anvergură ,unică, providenţială pentru contemporaneitate.