Aș fi vrut, în schimb, să conștientizăm. Să nu mai hăhăim doar, să nu „ne râdem” și cam atât. Să ne dăm seama, chiar și așa, printre postări pe facebook și miștouri mai mult sau mai puțin reușite, că suntem la un pas de o tragedie ca aceea din Turcia, ca să nu facem referire la mult prea îndepărtatul (față de cei mai tineri dintre noi) cutremur din 1977.

Ar fi trebuit, poate, să ne uităm puțin în jurul nostru, și să ne cutremure realitatea. Iar realitatea e aceea în care, în caz de cutremur, jumătate din București ar fi pus la pâmânt.

Realitatea e aceea în care jumătate dintre noi am fi prinși sub dărâmături, așeptând o salvare, de la cine-o mai fi rămas în picioare.

Realitatea e aceea în care forțele de coodornare și de intervenție s-ar putea să știe, la fel de bine cum s-ar putea să nu știe ce scrie în planul de intervenție la cutremur, în funcție de „concursul” pe care l-au dat.

Realitatea este aceea în care șansele noastre de supraviețuire s-ar putea să depindă de modul în care au fost expertizate clădirile în care locuim, dar pe care de fapt nu le expertizăm de teamă că ar scădea prețul de piață al acestora.

Realitatea este că salvarea noastră ar putea să vină din cunoștințele pe care le avem despre modul de comportament la cutremur, dar cel mai probabil,glumițele de pe facebook nu ne-au lăsat timp să ni le însușim.

Și, da, știu, facem haz de necaz. E apanajul poporului român, e modul nostru de a nu îngenunchea în fața „greșelii” de a ne fi născut într-o țară în care necazul e motiv de râs, iar hoția și șmecheria sunt ridicate la rang de „artă”. Numai că sunt necazuri care-ți iau tot zâmbetul de pe față și-l preschimbă-n rictus permanent de durere. Și necazuri care ar putea fi evitate dacă în loc să „ne râdem” am încerca să schimbăm ceva sau măcar să umblăm la reglajul nostru fin și să ne educăm.

Pentru că țara asta n-are nicio vină, ea este o „glumă” cu girul și cu contribuța noastră, a tuturor, dar o glumă care periodic ne costă… vieți.

sorina.ambrus@informmedia.ro