Povestea Scolii Sportive Gloria

ARAD. Să ridici o casă, să sădeşti un pom şi să faci un copil. E axioma care dă valoare vieţii unui pământean. La cei 81 de ani, împliniţi pe 19 mai, profesorul pensionar Constantin Călinescu se poate considera un om împlinit. Are în spate povestea – de succes la acea vreme – Şcolii Sportive Gloria. Un reper al sportului arădean, zămislit din nimic, o pepinieră de talente de care îşi aminteşte cu nostalgie.

Director la 37 ani

Absolvent al Liceului Moise Nicoară, promoţia 1951 şi al IEFS Bucureşti, Constantin Călinescu a jucat fotbal la Gloria Arad, Metalurgistul Cugir (Divizia B) şi Vagonul, unde şi-a încheiat cariera la doar 30 ani, din pricina unei accidentări. Din 1965 a fost numit antrenor la Centrul de Copii şi Juniori UTA, iar pe 1 septembrie 1970 a răspuns afirmativ celei mai mari provocări a vieţii. La doar 37 ani devenea director al nou înfinţatei Şcoli Sportive Gloria. „Nu aveam nimic, doar un plan de şcolarizare cu şapte secţii: atletism, fotbal, box, haltere, judo, lupte şi handbal fete. Am căutat antrenori, am fost ajutat de prof. Czegledi Iosif, director la Grupul Şcolar Profesional, unde am primit o sală de clasă, care folosea drept magazie, vestiar, sală profesorală” – rememorează prof. Călinescu.

Sediu în cinematograf

Din „cufărul” cu amintiri al prof. Călinescu spicuim: „Am pus ochii pe cinematograful Urania situat în Piaţa Avram Iancu. M-am dus la partid, dar tov. Mocuţa, cel care răspundea de sport şi învăţământ, mi-a tăiat elanul. Tovarăşe Călinescu, acum când se pune problema culturalizării maselor, vrei să închid un cinematograf? Noroc că a fost mutat la Cluj. Au venit la partid Cervencovici şi Zîmbrean, care m-au sprijinit în demersurile primirii unui sediu. În cele din urmă am primit sediu, un an mai târziu, tot într-un cinematograf, Aro, situat în Piaţa Pompierilor, în actuala locaţie a şcolii”.
Doi ani au durat lucrările, inaugurarea fiind făcută în 1973, ministerul fiind încântat de dotările Şcolii Sportive Gloria. Recompensa „de suflet” a venit târziu, după Revoluţie, prin grija Inspectoratului Şcolar Judeţean, care i-a acordat o diplomă de excelenţă şi l-a numit director-fondator al Şcolii Sportive Gloria.

Un minut mai deştept

Au fost vremuri grele, dar frumoase. Şcoala avea un autobuz şi o Volga primite de la Consiliul Popular, iar la Motorul, în Aradul Nou, existau dormitoarele sportivilor de performanţă şi o cantină. După fiecare antrenament, sportivii primeau lapte şi sandwich-uri. Fără falsă modestie, prof. Călinescu spune că era cu un minut mai deştept ca alţii. Şi ne oferă un exemplu: „La final de an, unii directori returnau la Finanţe surplusul de bani pe care nu-i putea cheltui. Mergeam la Finanţe, solicitam acei bani şi într-o săptămână îi cheltuiam. Plăteam cantonamente şi tabere şcolare în avans, mergeam la Bucureşti şi mă întorceam cu un camion de echipament sportiv pentru toate secţiile şcolii. Eram descurcăreţ”.
Registrul de competiţii, completat cu sfinţenie de profesorii şcolii după fiecare concurs, este o altă „invenţie” a prof. Constantin Călinescu. O bucată din istoria sportului arădean, unde la loc de cinste stă atletul Adrian Calimente, dublu campion mondial şcolar în proba de 110 m garduri. Programul PFG (Pregătire Fizică Generală) este o altă creaţie a celui care a condus Şcoala Sportivă Gloria vreme de trei mandate (1970-1982). „Făceam selecţii în şcoli şi timp de trei ani îi treceam prin toate sporturile. Rămâneau acolo unde aveau aptitudini. Primul an era destinat jocurilor, pregătirii fizice de bază, al doilea an îi roteam săptămânal prin secţii, iar în cel de-al treilea, îi introduceam în concursuri între ei, apoi cu cei avansaţi, pentru ca, la final, să-i îndreptăm spre secţia unde avea înclinaţii” – povesteşte prof. Călinescu.

Fotbalul, marea dragoste

Prima iubire, fotbalul, nu se uită niciodată. Anii petrecuţi pe gazon, ca jucător sau antrenor, unde a avut privilegiul de a lucra cu regretaţii Farmati, Mercea, Petchovschi (UTA), Tomiţă Jurcă (Vagonul). Iar prof. Călinescu, cel care avea să-şi încheie conturile cu Şcoala Sportivă Gloria din postura de şef al catedrei fotbal, se mândreşte cu o serie de fotbalişti care i-a trecut prin mână: Ţucudean, Cheregi, Jivan, Beserman, Varga, Costin, Labu, Nădăban ori Hodrea. Şi are două povestioare emoţionante. Prima, legată de marele Duckadam, cel care avea să devină eroul de la Sevilla. „Mi-a fost recomandat de arbitrii. L-am văzut la un joc, la Semlac, pe când avea 16 ani, dar bunicul său nici nu a vrut să audă de Arad: „lasă-l domnule aici, că bine şede, capătă ceva bănuţi şi ni-o dat şi gredină de câţiva arii”. Nu m-am dat bătut şi l-am trimis pe prof. Gavrilovici după el. L-a convins şi a început munca. Una titanică, cu zeci de ore suplimentare de pregătire pe saltelele din sala de judo. La 17 ani, regretatul Coco Dumitrescu l-a luat la Constructorul şi de-aici a început ascensiunea lui Duckadam. L-am şi certat, pe când lucra la Frontieră, pentru că într-o emisiune televizată, întrebat unde a început fotbalul, a răspuns UTA, uitând cine i-a pus mănuşile-n mâini spre marea performanţă” – spune prof. Călinescu.
O alta vizează înfiinţarea Viitorului: „Era prin 1984, când am fost sunat de la Bucureşti şi rugat să trimit 2-3 jucători la o selecţie pentru formarea „Viitorului”. Le-am zis că eu vin cu toată echipa şi o să-i bat. Le-am dat un 3-1, de nu şi-au revenit câteva zile. Aşa s-a pus bazele unui „pui” al Viitorului la Arad, pe terenul Strungul, unde toate cheltuielile erau suportate de Federaţie. Un an mai târziu, în Ungaria, în rol de antrenor secund, am participat cu Viitorul la Cupa Ţărilor Socialiste pentru tineret. Au fost şi trei arădeni sub tricolor, Jivan, Varga şi Beserman. Am pierdut finala cu RDG la loviturile de departajare”.

O lacrimă

Întrebat, la final, ce simte privind în urmă, am zărit o lacrimă în colţul ochilor prof. Constantin Călinescu: „A fost cea mai dulce perioadă a vieţii mele, dar şi a Şcolii Sportive Gloria. Rezultatele stau mărturie. Mulţumesc tuturor celor care, în vreun fel sau altul, au pus o cărămidă la fundaţia unui club de care Aradul sportiv a avut – ar avea şi astăzi – mare nevoie. Nu nominalizez pe nimeni, pentru a nu omite pe cineva. Cert este că fără ei, povestea Şcolii Sportive Gloria nu ar fi fost posibilă”.