ARAD. Ai avut convingerea că revolta ta, postată pe rețelele de socializare, nu ajunge niciodată la urechile decidenților sau că, dacă ajunge, fie nu e luată în seamă, fie e luată în derâdere? Că decidenții au ajuns singurii care știu ce trebuie făcut în Arad și vor face asta indiferent de ce crezi tu că ar trebui să se întâmple în orașul în care trăiești? Că soluțiile propuse de ei nu au venit în urma vreunei consultări publice, a unei nevoi evidente?

Noi am simțit toate acestea. Dar ne-am gândit, totodată, că poate convingerile noastre vis-a-vis de Arad sunt strict personale, că soluțiile pe care noi le întrevedem sunt doar ale noastre sau ale bulei în care trăim. Că poate părerea noastră nu e una dintr-o sută de mii, ci mai degrabă singulară. Așa că am pornit în căutarea Aradului, așa cum îl văd și și-l doresc arădenii.

Am adresat două calupuri de întrebări câtorva dintre arădenii care probabil încă mai speră că orașul poate fi salvat, că mai e ceva de făcut ca municipiul să fie așa cum și l-ar dori.

Am invitat, ca atare, medici, oameni de afaceri, sportivi, profesori, funcționari publici, pensionari, studenți, elevi, artiști, curatori etc. să ne spună:

1. Care sunt, în viziunea dvs., problemele, neajunsurile cu care se confruntă orașul Arad?

2. Care sunt soluțiile, în ce proiecte ați investi, cum ați îndrepta Aradul ca să ajungă să mai fie pe gustul dvs.?

Am decis să publicăm răspunsurile celor intervievați într-o serie de materiale reunite sub genericul: „Un oraș de salvat”.

1.Sunt arădean de peste patru decenii, venit din pusta dintre Crișuri. Însă Aradul profund l-am descoperit abia la sfârșitul anilor ‘90, când i-am bătut străzile împreună cu regretatul istoric și critic de artă, Horia Medeleanu, pe când pregăteam apariția unor albume monografice.

Don Mateo (așa obișnuia să-mi spună), uită-te în sus când treci pe lângă clădirile vechi și ai să fii surprins. Aradul nu a fost construit pentru oameni grăbiți și mașini ci pentru trăsuri și pentru cei care aveau timp și gusturi pentru detalii. Acolo, în aceste detalii, vei descoperi spiritul autentic al acestui oraș.

Tot el mi-a relevant bogăția de stiluri, cum ar fi adevărata rezervație secession de pe Cloșca, clădirile în stil baroc sau Art Nouveau, palatele cu predilecție eclectice de pe Bulevard, care l-au făcut pe Nicolae Iorga să-l compare cu Ringul Vienez. Apoi feroneriile balcoanelor și ale scărilor interioare, adevărate flori de fier. Nu au fost ignorate nici maiestuozitatea turnurilor, eleganța balcoanelor și ale bovindourilor, dar și vitraliile lui Sever Frențiu din casa scărilor Palatului Administrativ.

Se ştie că Aradul istoric a fost construit spre sfârșitul secolului XIX și în prima parte al celui XX, de către oameni potenţi financiar, care au susţinut prin afacerile lor economia arădeană, asigurând astfel un standard de trai decent locuitorilor săi, dar şi o viaţă culturală şi spirituală bogată şi autentică. Apoi a venit comunismul, acea perioadă neagră din istoria ţării şi implicit a Aradului. Naţionalizarea a fost una din marile dezastre ale acelei epoci, a cărei urmări nefaste le simţim dureros şi astăzi. Toate proprietăţile, atât economice cât şi cele locative, au fost luate cu forţa de către regimul comunist şi redistribuite după criteriile politicii partidului. Astfel, în splendidele palate şi case din centrul Aradului au fost aduşi, în special de la ţară, indivizi cu „origine sănătoasă” ale căror principale calităţi erau obedienţa şi executarea întocmai a ordinelor date de şefii de partid sau de către organele represive ale sistemului. Ajunge să faci o plimbare pe unul dintre bulevardele centrale ale Aradului pentru a vedea degradarea avansată a clădirilor, iar dacă ai curajul să intri şi prin curţile acestora, promiscuitatea te întâmpină aproape peste tot.

Legislaţia postdecembristă nu a fost favorabilă autorităţilor locale în demersul acestora de a se implica în activităţi de restaurare, dintr-un motiv foarte simplu: s-au dat legi care au permis chiriaşilor să cumpere aceste apartamente aproape pe nimic şi în rate. Astfel, nu s-au putut folosi banii publici în lucrări la proprietăţi private dar nici nu a existat un instrument legal de obligare a proprietarilor să-şi întreţină faţadele clădirilor. Noul Cod fiscal, lege intrată relativ recent în vigoare, oferă primăriilor posibilitatea de a obliga proprietarii să-şi renoveze şi îngrijească proprietăţile, prin majorarea de până la 500% a impozitelor pe clădiri. În Arad, deşi cam târziu, demersurile au debutat cu măsuri concrete. Astfel, există o hotărâre a Consiliului Local care conţine obligaţiile, facilităţile dar şi etapele de urmat, de către autorităţi şi proprietari, precum şi sancţiunile care se pot aplica celor care nu se conformează.

Primii paşi au fost făcuţi iar rezultatele au început să apară. După avizarea locatarilor din imobilele deteriorate şi neîngrijite, cu termene de refacere a faţadelor şi sancţiunile pe care le pot primi în caz de neconformare, au început să apară și unele semne bune. Se discută între proprietari şi se caută soluţii, au fost demarate procedurile premergătoare lucrărilor, iar unele imobile sunt renovate sau în șantier. De asemenea, unele apartamente situate în clădirile istorice, au fost scoase la vânzare de către locatarii care nu îşi permit să susţină financiar astfel de lucrări. Un lucru cât se poate de firesc, o practică europeană consacrată. Cine nu are bani să locuiască în centrul oraşului respectând standardele de calitate şi civilizaţie normale pentru orice comunitate care se respectă, vinde şi se mută acolo unde îi permite bugetul şi condiţia. Însă, aceste semne de început de normalitate sunt mult prea lente și necesită o implicare mai apăsată din partea administrației locale.

Sunt țări europene care au trecut prin aceleași experiențe politice dar care au găsit rapid soluții legislative și administrative pentru salvarea și restaurarea patrimoniului istoric construit. De exemplu, Cehia a adoptat o lege prin care s-au naționalizat fațadele clădirilor istorice, permițând astfel restaurarea lor din bani publici sau fonduri europene. Pe principiul că locatarul poate face ce dorește în interiorul clădirii dar fațada este publică. Exemple de bune practici în acest domeniu pot fi găsite și în orașele din apropiere. Bunăoară, în Oradea și Timișoara, unde s-a reușit într-un timp scurt să se schimbe în bine fața zonelor istorice prin parteneriate cu instituțiile care dețin acele clădiri sau printr-o colaborare și un sprijin mai susținut acordat proprietarilor.

Marea mea dezamăgire în campania pentru alegerile locale a fost să văd că partidele nu au avut ca primă prioritate restaurarea orașului istoric. De parcă politicienii arădeni nu ar vedea decât asfaltul de la boturile mașinilor.

Din păcate, în opinia mea, spiritul Aradului profund s-a pierdut sau nu mai este înțeles și împărtășit tocmai de către cei care ar trebui să dea tonul schimbării în bine a centrului istoric. Aradul nu are o zonă pietonală reprezentativă, așa cu are orice oraș care se respectă. Desigur, fiecare cartier sau stradă sunt importante dar nu poate fi neglijat tocmai patrimoniul cel mai de preț al unui oraș ca Aradul, care ar putea fi un important potențial turistic. Persistă, după 1989, o mentalitate rurală de abordare a priorităților orașului. Se toarnă mult beton și asfalt, se fac lucrări vaste prin cartiere și periferii, dar zona centrală seamănă a oraș abandonat. Iar după o ploaie mai serioasă se transformă într-un adevărat oraș interzis, din cauza căderilor de tencuială, ornamente sau bucăți de acoperiș.

2. Realitatea ne arată că nu sunt suficiente doar sancțiunile legale aplicate celor care nu își îngrijesc clădirile. Cred că ar fi necesar ca specialiști din partea administrației să fie permanent în contact cu proprietarii. Și chiar să dea periodic un raport public despre situația fiecărui imobil în cauză, problemele, sprijinul și pașii care se fac pentru rezolvarea acestora. Prioritate zero și un parteneriat real între administrație și proprietarii de imobile istorice, ar putea duce la o schimbare rapidă și în bine a zonei centrale a Aradului.

Desigur, reabilitarea unor clădiri publice embleme ale orașului: Palatul Administrativ, Palatul Cultural, Teatrul și cele câteva școli, sunt demersuri lăudabile ale administrației, dar insuficiente pentru a salva imaginea și potențialul întregului centru istoric.

Închei tot cu îndemnul domnului Medeleanu. De a ne ridica cât mai des privirea spre rănile Aradului profund, care odinioară era un oraș modern, de tip occidental, ridicat la rangul de oraș liber regesc, în anul 1836. Poate așa îl vom înțelege și vom redescoperi respectul pentru spiritul său autentic, îndeplinindu-ne obligația morală și civică, de ai reda măreția de odinioară.