Cine va mai rămâne, cine va strânge tare rândurile, cine va mai lua o ultimă gură de oxigen în campanie după care își va aranja atent propria înmormântare? Vor răzbi cei mici, care au un număr mic de angajați și un număr aproape confidențial de cititori, cum ar spune prietenii mei? Vor scoate capul deasupra viiturii trusturile de presă, fără disponibilizări dureroase? Vor rezista doar televiziunile, căci poporul e obișnuit să apese pe buton? Vor trece cu bine portalurile care nu cer atâta cheltuială? Se va înjumătăți presa?

Și zilnic te gândești că ai vrea să reziste/rezistăm cu toții, că aia nu-i viață în presă fără să-ți sufle concurența în ceafă, fără să știi că ai ratat știrea aia, pe care concurența a scris-o rapid și aproape de perfecțiune, fără să nu visezi la anchetele alea care îți iau luni întregi de documentare dar care vor schimba un sistem, poate cândva o țară, fără să nu lauzi și distribui o dezvăluire al cărei adevăr te-a făcut să plângi, sau să nu îți frângi inima, pixul, vocabularul citind câteva superbe editoriale. Fără concurență, cine să te pună în gardă, cine să te provoace să fii mai bun? Fără concurență, parcă și-ar pierde mult din sensul lor rapoartele BRAT, Trafic, Google analitics, toate statisticile și sondajele pe care și le fac companiile și politicienii când vine vorba de ce publicații să aleagă pentru viitorul lor. Fără raportare, fără comparații, fără competiție, scara ta de valori ar coborî inevitabil. Ai deveni mai leneș și mai plin de sine. Fără concurență, presiunea celorlalți s-ar înzeci, fie că vorbim aici de cititori, administrație, sau politică.

Fără ceilalți din presă, cititorii nemulțumiți de modul în care am decis să ascultăm subiectul supărării lor n-ar mai avea ocazia să spună: atunci mă voi duce la celălalt ziar/ site/ televiziune. Fără un număr consistent de publicații media, cei care m-au sunat, de pildă, în ultimele zile, pentru a-mi spune că au fost îndrumați să ni se adreseze pentru că doar dacă scrie presa se va rezolva problema lor, nu vor mai avea opțiunea aceasta și vor trebui să se împace cu ideea că lor nu li se va face dreptate. Nu pare cine știe ce, așa, citit de la/cu distanță, dar când cei care te îndrumă să apelezi la presă pentru că doar așa s-ar putea rezolva ceva, că problema va fi băgată în seamă doar când devine publică, sunt polițiști, comisari de mediu, angajați ANAF, începi să privești cu alți ochi problemele cu care se confruntă mass-media.

Ieri, un om al cuvintelor, care dorea să-și întărească imaginea publică, mi-a mărturisit că nu a mai răsfoit poate de șase aniun ziar tipărit. Își trăia viața în bula sa, destul de largă ca număr de persoane, și își permitea să nu răsfoiască ziarul, să nu aibă televizor. O aristocrație a vieții interioare care s-a defectat când a decis să iasă totuși din bula sa. Ieri, presa, așa hulită cum fusese probabil până acum, părea o bună gură din oxigenul realității imediate. Tot ieri, o doamnă m-a sunat doar să-mi mulțumească că subiectul, dureros nu doar pentru ea, ci pentru miile de oameni pe care îi reprezintă, și-a găsit loc în mass-media.Ieri, ca și alaltăieri și răsalaltăieri, cei care nu mai cred în autorități sună la „Telefonul cititorului” să ne spună neajunsul lor.Uneori e doar ca să îi ascultăm, doar să-și verse năduful. Alteori e ultima încercare, cea din urmă speranță.

Cu câteva zile înainte, un arădean comenta faptul că n-am făcut nimic pentru el deși a venit cu sufletul pe tavă în speranța că îl vom ajuta. Ne-a făcut cu ou și cu oțet și a concluzionat că, din partea lui, putem dispărea. Mă gândesc că a apelat la concurența noastră, imediat după ce a considerat că nu ne vom ocupa de subiectul său. Pentru el, faptul că a putut merge spre alte publicații a fost colacul de salvare, speranța că problema sa va fi auzită până la urmă.

Ca să sfârșim acest semibocet: când nu voi mai fi în presă, iar drepturile mele vor fi încălcate și sfătuitori din lumea legii și ordinii mă vor trimite să mă plimb, voi merge cu siguranță la o publicație în speranța că prin intermediul ei mi se va face dreptate. Și, dacă prima publicație nu va considera că e un subiect de presă problema mea, mi-ar plăcea să am opțiunea de a merge la o alta, și la încă una. Până când adevărul meu va fi ascultat, confruntat cu realitatea și pus pe tava dreptății. Așa că… trăiască concurența!