ARAD. La două zile după izbucnirea războiului în Ucraina, în 26 februarie, lt.col. George Pleșca de la Inspectoratul pentru Situații de Urgență (ISU) Arad se afla în cel mai „fierbinte” punct din România: vama Siret. Și, pentru cei care nu îl cunosc pe Gigi, așa cum îi spunem noi, cei din presă, trebuie să precizăm că nici nu ni l-am fi închipuit nicăieri altundeva în acele zile. A revenit acasă 11 zile mai târziu, în 9 martie.
Mai exact, lt. col. Pleșca a făcut parte din celula de criză organizată prin decizia primului ministru, pe parte de comunicare, în vama Siret. Ce a văzut, ce a simțit, ce a „adus” acasă cu el? Ce a impresionat și șocat un pompier care le-a văzut pe toate prin prisma meseriei? „Copiii”, spune Gigi fără să ezite.

„Primele două zile am fost… Nu te gândești că primești un astfel de șoc. Îi vezi la televizor, dar când ești acolo… 80 la sută dintre femei, când ajungeau în România, sunau. Probabil să-și anunțe soțul, familia, plângeau. Majoritatea, dacă nu toate aveau câte un copil în brațe, pe alți doi copii îi țineau de mână. Vedeai copii de cinci ani care cu o mână se țineau de mamă și cu o alta trăgeau trolerele. Veneau pe jos, stăteau câte 10 ore la vamă, la coadă. Copiii erau terminați, se repezeau la dulciuri, erau înghețați de frig. Îți dădea impresia că cei mici nu înțeleg prea bine ce se întâmplă, dar ne-am dat seama că știu după ce le-am făcut un fel de loc de joacă, cu mese, scaune, unde să deseneze. Aproape toate desenele, 80 la sută dintre ele cel puțin, erau cu tancuri, avioane… În schimb, cei mari de 7, 8, 10 ani realizau. Îmi amintesc de un băiat de aproximativ 10 ani. A venit cu mama lui. Au fugit de război, ca toți care se aflau în vama Siret. Băiatul plângea. Și am întrebat-o pe mama lui de ce plânge. Femeia mi-a spus că plânge după tatăl lui. I-am dat telefonul meu, să-i distrag atenția, să nu mai plângă, să se joace. Aveam câteva jocuri instalate de băiețelul meu. Pe toate le știa. S-a liniștit și tot spunea ceva în ucraineană. Pentru că nu vorbesc ucraineana, am chemat un translator. Băiatul spunea că și tatăl lui era militar, ca mine. I-am spus că noi suntem doar pompieri, că tatăl lui e un adevărat erou. După ce am ajuns acasă, băiețelul meu mi-a spus: «Uite, tati! Copilul căruia i-ai dat telefonul ca să se joace a instalat și el un joc»”, a povestit lt. col. George Pleșca.

Copiii / Povești pentru o viață

Și asta nu e singura poveste care l-a impresionat pe pompierul arădean.

„A mai fost o femeie… Era din Cernăuți, vorbea românește. Ea a venit din Germania, după fiica ei în vârstă de 13 ani. Fiica ei trebuia să ajungă în România, fusese trimisă de bunici și de tatăl ei în vârstă de 68 de ani, care a decis să stea în Ucraina să lupte în război. Fata a fost urcată în autocar de tată și bunici și urma să fie preluată de mamă în vama Siret, după ce trecea. Își făcea femeia probleme dacă o lasă pe fată să treacă. Pentru că la vamă la Siret era așa: minorii neînsoțiți erau conduși la Protecția Copilul. Avea niște trăiri femeia aceea, când plângea, când își revenea, se învârtea de nerăbdare. Stătea în punctul de control să vadă când vine autocarul cu fata. La un moment dat, nu i-a mai funcționat internetul și i-am dat telefonul meu să-și sune fata. S-a mai liniștit puțin când i-a spus fiica ei că mai sunt două mașini la control, înaintea autocarului în care se află ea. Am mai avut o fetiță de 7 ani căreia i-am sărbătorit ziua de naștere în vamă. Am aflat că e ziua ei când colegii de la IGI i-au procesat actele. Ei ne-au spus că e ziua ei. Am pus toți bani, i-am luat un tort. Prima dată am vorbit cu mama ei, să vedem dacă e de acord. A și mers un psiholog să vorbească cu fetița, să o pregătească, să nu se sperie. Așa a plâns când i-am cântat «La mulți ani»…”.

Mulți copii manifestau o teamă față de oamenii în uniformă din vama Siret, spune lt. col. Pleșca:

„Vedeam că au copiii o temere față de uniformă. Apoi am aflat de la ei că în Ucraina, Poliția este foarte dură și ne tot spuneau că nu se așteptau ca noi să fim altfel. Noi îi ajutam, îi duceam la căldură, le duceam bagajele, aveam grijă să primească ce au nevoie”.

15 ani, 10 kilometri pe jos, pentru a traduce

Gigi ne-a spus că i-a rămas imprimat în memorie chipul unui copil de 15 ani, din primul sat de după graniță, care venea pe jos, în fiecare zi, până în vama Siret, să traducă, băiatul vorbind și românește și ucraineană:

„Foarte tare m-a impresionat băiatul acela. Avea 15 ani și venea zilnic pe jos, 10 kilometri. Era ucrainean din primul sat de după graniță și vorbea românește. Venea ca voluntar, să traducă. El ne spunea cât e coada la graniță, ne spunea cât stau ucrainenii la control, ca să intre în România. Ca să-l protejăm, când era frig, îl puneam în camera «mama și copilul». DSP a făcut acea cameră pentru mamele cu copii mici, să poată alăpta, să-i poată schimba. Acolo era cald și au fost puse la dispoziție scutece, lapte praf, cam tot ce e nevoie pentru copiii mici. Era și un asistent acolo tot timpul…”

300 de pompieri

300 de pompieri au fost dislocați în județul Suceava pentru a ajuta.

„În total, eram 300 de pompieri dislocați. Eu, când am mers, comandantul taberei era comandantul Detașamentului Rădăuți, un ofițer foarte bun, tabăra era ridicată. Erau două tabere acolo, fiecare județ are câte o tabără. Acolo erau puse pe stadion două în oglindă: una era de la Neamț și una ridicată de Suceava. În vamă, cei de la Bistrița erau cu tabăra. Erau patru tabere în județul Suceava, plus încă șase spații de cazare în interior. Adică mamele cu copiii dormeau în internat, la liceu, pentru că era foarte frig. O tabără, ca să o ridici, îți trebuie minim 15 oameni ca să lucreze 10 ore să fie toate funcționale: să tragi electricitate, să fie cald, nu doar să ai cortul ridicat. Plus, ca să ții o tabără în permanență să funcționeze îți trebuie minim 15 oameni pe tură 24/24, că: se dezumflă cortul, se opresc generatoarele, trebuie turnată motorină etc.”, a explicat lt. col. Pleșca mersul lucrurilor.

Gigi a fost singurul – și primul – detașat de la ISU Arad, în vama Siret, în perioada 26 februarie – 9 martie, iar de la Arad, ISU a trimis în județul Sălaj, tabăra mobilă. Lt. col. Pleșca explică de ce:

„Tabăra mobilă de la Arad este la Sălaj. Forțele s-au regrupat, ca să zic așa: județele din est s-au dus spre nord și spre frontieră, așa se face și la inundații. Acolo la Sălaj este tabără în așteptare. Să zicem că ar fi fost o situație mai grea în Maramureș și să nu fii nevoit să mergi de la Arad la Maramureș, ai dus-o la Sălaj și de acolo e mai simplu de relocat pentru că ea e pe container, iar containerul e pe camion”.

Centrul de comandă

Lt. col. George Pleșca a făcut parte din centrul de comandă înființat în vama Siret. De acolo se făcea toată comunicarea cu presa „în condițiile în care la un moment dat erau 17 televiziuni străine, românești toate, plus locale, regionale, online. La un moment dat aveam 150 de ziariști în grupul de whatsapp. Am procedat ca la armată, am preluat de la ei, acolo se face așa. Am făcut un MOC – Media Operational Center – adică un centru de presă avansat. În teatrele de operație se face așa ceva, chiar în apropiere de linia frontului. Ideal era să fie – acum au pus containere – încă de la început un container. La început am făcut un cort de presă, unde să aibă să-și încarce jurnaliștii telefoanele. La cortul de presă am menținut permanent un om, ori de la noi, ori de la jandarmi, ori de la frontieră, ori de la Poliție. Jurnaliștii veneau la cortul de presă, cei străini mai ales, și spuneau că vor să vorbească cu unul dintre noi. Nu tot timpul voiau sincroane. Ei, ca să-și pregătească live-urile cereau niște informații: câți au intrat în țară, câți cu acte în regulă, câți fără acte, câte camioane cu ajutoare au plecat în Ucraina, câți sunt cazați pe raza județului Suceava etc. Ei intrau în live-uri care cum, unul la ora 22:00, altul la ora 23:00, non stop, de dimineața până noaptea. La tabără, înainte de intrarea pe stadion, cei de la IGI aveau stațiile de lucru și acolo aveau acces mai ușor la informații. În centrul de comandă lucrau vreo 30 de oameni. La microbuze, corturi, iar aveam vreo 40, 10 care țineau coturile din vamă și pe tabere… Problema cea mare a fost cu cazarea, pentru că pe o rază de 100 de metri nu găseai un loc de cazare. Băieții de la Detașamentul Cluj, pe care i-am prins eu când am fost la microbuze și la organizarea fluxului în vamă, dormeau la chilie la Putna, la mănăstire, acolo a fost loc. Noi eram pregătiți oricum să mergem să stăm în corturi pentru că misiunile la noi sunt de 7-15 zile, din start, cu autosupraviețuire, cu tot ce aduci. Și când mergem la inundații nu ne așteptăm să primim cazare și mâncare, adică ne pregătim. În punctul de comandă, pe lângă că ne ocupam de mass-media, doi oameni se ocupau doar de resursa umană, eram 300 veniți din țară, doi se ocupau de microbuze – unde sunt, unde pleacă – turele erau de 12 cu 12, mai erau cei care se ocupau numai de ajutoare – câte camioane au venit, câte au plecat – atunci erau cei care se uitau pe platformă unde se introduceau cazări, logistica asta, toată, era în punctul de comandă. În punctul de comandă era ISU, Jandarmeria, Poliția de Frontieră, Poliția, IGI, Prefectura. În fostul restaurant al vămii era o sală și acolo aveam posturile de lucru. Acolo era, cum ar veni, centrul de comandă. Din punct de vedere operativ este o mare experiență”.

„Mersul lucrurilor”

Lt.col. Pleșca a explicat și cum funcționa totul în vamă:

„Intrau în vamă și erau două fluxuri: cei cu mașinile și cei carea veneau pe jos cu acte în regule, toți erau băgați pe un culoar, unde îi așteptau traducătorii care îi întrebau dacă au probleme medicale, unde vor să ajungă etc. Dacă spuneau, de exemplu, că vor să ajungă în Italia, erau întrebați dacă au cu ce să meargă, iar dacă spuneau că vine cineva după ei, ai noștri le luau bagajele, mergeau își luau apă, mâncare, mergeau la cort, erau în așteptare. Înainte de vamă cu 3 kilometri, Poliția a barat tot drumul, pentru că în prima zi nu mai aveai loc, veneau mii de mașini în vamă. Și atunci nu i-am mai lăsat să vină cu mașinile până în vamă, ci doar mașinile oficiale. Am avut 18 microbuze de la pompieri, aduse din țară și cu ele îi transportam. Când venea, cel din Italia, de exemplu, îl ducea până la baraj – Direcția Rutieră București a organizat totul, foarte bine organizați, au făcut barajul la un pod în așa fel încât la stânga era ca un câmp pietruit unde puteau șoferii să aștepte cu mașinile, am pus și acolo un cort, cu cafea, pentru cei care așteaptă, să nu stea în mașini. Microbuzele mai făceau curse Suceava-aeroport, Suceava-autogara, Suceava-hotel Mandachi pentru că la hotel, Uniunea Ucrainenilor din Suceava avea acolo un fel de punct de informare și îi ajuta, sau îi aduceam în Siret, la diferite puncte. Atunci erau cei care nu aveau niciun fel de acte. Pe aceștia îi lua Poliția de Frontieră în evidență, îi puneam în microbuze și îi duceam la stadion, unde le procesau cei de la IGI documentele. Aceia stăteau cel mai mult în tabără, stăteau și 48 de ore. Le făceau documente provizorii de ședere în România sau documente provizorii de ieșire din România, depinde ce cereau ei. Îi amprenta, îi fotografia. Oamenii înțelegeau, pentru că traducătorii le explicau ce trebuie să facă și se linișteau. Trebuia avută o evidență, pentru că toate tratatele internaționale spun că nu poți refuza intrarea în țară a unui cetățean chiar dacă nu are acte, dacă vine dintr-o zonă de conflict, la graniță cu tine. Acesta era fluxul. Pe lângă toate acestea au fost și ONG-urile, foarte bine organizate”.