A te trezi în fața publicului cu un text în mână, despre care n-ai habar, e o piatră grea de încercare pentru orice actor. Cel care și-a asumat cel mai recent acest demers a fost arădeanul Zoltan Lovas. Parte a programului Catharsis al CitiZenit, reprezentația de săptămâna trecută de la Teba l-a adus în fața publicului pe Zoltan Lovas. Despre capacitatea lui de a face față provocărilor, de a improviza și de a se adapta din mers la orice element inedit apărut pe parcursul unei reprezentații nu cred că este cazul să mai vorbim. A dovedit toate acestea în timp și nimeni și nimic pe lumea asta nu mă poate convinge că nu va fi în stare să își asume, oricând, o nouă provocare de acest fel.

Dar, de astă dată, vreau a mă opri asupra textului scris de iranianul Nassim Soleimanpour și a modului în care Zoltan Lovas și publicul au încasat acest text necunoscut. La prima mână, am putea spune cu umor. Da, aceasta e abordarea primă, cea mai la îndemână, și prima reacție stârnită, mai ales prin absurdul personajelor ce intră, pe rând, în scenă, aduse de spectatorii implicați direct în spectacol (iepurele, ursul, ghepardul care face pe struțul ș.a.). Numai că, o dată pornit spectacolul, o primă cheie livrată de autor face ca zâmbetul să nu fie pe deplin creionat iar râsul să aibă tușe îngroșate de tristețe. Iar cheia asta este numărătoarea! Actorul ne numără dintru început. Pe noi, pe sine, pe autor… Identități uniforme, într-o lume în care a număra e mai la îndemână decât a descifra persoane/personalități. Iar sub semnul numărului livrăm umor!

Cea de a doua cheie vine ceva mai încolo în economia spectacolului iar ea plasează, brusc, totul, în colivia unei tristeți făr de ieșire – cea a lipsei de libertate. Nu vrei să faci doi ani de armată, nu ai pașaport și nu poți ieși din țară. Simplu. Numai că, la fel de simplu ca sentința dată de autorități, autorul se înscrie în rândul (tot mai mare) al celor care știu să-și crească aripi din zăbrele și învață să zboare prin spirit, apelând la tăișul ascuțit al umorului – ca la cea mai fidelă și de încredere armă – și la absurd (și, Doamne, ce plajă largă de expresie oferă absurdul ăsta!).

Ca de final

Dăruit cu simțul acela unic al actorilor pentru care textul reprezintă, întotdeauna, pretextul fundamental al unui spectacol de teatru, Zoltan Lovas a reușit, prin al său Iepurele alb, iepurele roșu, să simtă alunecările line de la umor, la absurd, la durere, lacrimă, ironie, autoironie („în mă-ta de terorist!”), toate la un loc constituind zborul către libertate al unui autor ce, în final, prin scena finală, ne arată clar că, totuși, alegerea ne aparține. Întotdeauna! În ciuda hazardului, al jocului întâmplării, al factorilor externi.