Acesta este construit pe un scenariu original, aparținând regizorului Botond Nagy, realizat pe baza textelor lui Cehov. Spectacolul îi reunește în distribuție pe actorii Andrei Elek, Carmen Vlaga-Bogdan, Ștefan Statnic, Zoltan Lovas, Iulia Pop Dragoș, Marina Palii, Călin Stanciu, Roxana Sabău, Carmen Butariu, Iulia Dinu, Bogdan Neciu, Alex Popa, Cosmin Blaga și Bogdan Alexandru Costea.

Premiera de faţă marchează ieşirea la rampă a unui proiect teatral extrem de complex şi valoros, adresat iubitorilor adevăraţi de teatru (în special spectatorilor prezenți în festivaluri), publicului aflat într-o perpetuă căutare culturală, artistică. „Our Last Terminal. Platonovka” se sustrage unor încadrări/tipare anume, putând fi privit deopotrivă ca un teatru existenţialist, filosofic, minimalist, absurd, de regie, de actori etc. Cert este faptul că spectatorii au fost martorii lansării unui veritabil teatru de artă, elitist şi rarisim prin calitatea sa frapantă. Astfel de montări se nasc o dată la 5-10 ani într-un teatru, setând ștacheta sus de tot pentru orice instituție.

Distribuţia noului proiect a fost foarte bine valorificată per ansamblu, actorii formând un organism scenic comun, ale cărui elemente se potenţează reciproc. Lui Ştefan Statnic i-au fost exploatate regizoral talentul şi nebunia artistică mai mult ca oricând, fiind surpriza cea mai dinamică pe parte de persuasiune, forță în interpretare. Andrei Elek a revenit pe scena mare cu un Platonov matur, rol potrivit ca o mănuşă pe talentul incontestabil al actorului, prea puțin exploatat regizoral în ultimii ani. Carmen Vlaga-Bogdan a avut o interpretare corectă, situându-se în zona sa interpretativă uzuală, fără însă a îndrăzni să treacă dincolo de zona sa de confort, deşi contextul i-ar fi permis. Pe Zoltan Lovas l-am regăsit într-o formă artistică de zile mari, asumat total ca interpretare, glisând cu siguranță de sine înspre forme teatrale noi, de nișă, surprinzătoare chiar și pentru un actor având un portofoliu interpretativ atât de vast.

Despre Iulia Pop Dragoş se poate afirma că a bifat primul său mare rol de la debutul arădean, ea având toate şansele să devină o actriţă foarte vizibilă și curtată de regizori în perspectivă; interpretarea sa muzicală răvășitoare a avut și ea darul să facă dovada potențialului de termen lung pe care Iulia îl conține. Marina Palii ne-a surprins încă o dată prin talentul său promiţător, actriţa dispunând de o minuţiozitate şi o inteligenţă emoţională rar întâlnibile; perfecționistă și dedicată întru totul, ea cucerește prin naturalețea jocului, prin seriozitatea dedicării. Pe Călin Stanciu spectacolul l-a dus într-o zonă profundă a devenirii sale artistice, spectatorii fiind cuceriți de farmecul său scenic. Bogdan Neciu şi Alex Popa, actori debutanţi, au dat viaţă unor personaje relativ armonios contopite în tabloul de ansamblu, însă prea timorate, nearticulate decât vag ca prezenţă scenică; cei doi actori trebuie să-și exerseze serios dicția și celelalte mijloacele de expresie pe viitor, pentru a dovedi că fac față unor exigențe scenice profesioniste. Corul celor 3 surori a funcţionat perfect la unison, actriţele Roxana Sabău, Carmen Butariu și Iulia Dinu aflându-se într-o formă de zile mari (remarcabilă în special Roxana!). Bogdan Costea, prin vocea de fundal a căpitanului Versinin, a fost un contrapunct interpretativ necesar şi inedit, echivalentul unui personaj-regizor nevăzut, dar care conferă liniște și (falsă) previzibilitate personajelor.

Suntem ca oameni simple elemente stridente pe acest Pământ, conţinând în lada frigorifică a propriei existenţe o mulţime de paşi nefăcuţi? Plictisul cronic, aşteptarea sterilă şi incertitudinea ce ne definesc pot fi oare dezrădăcinate din noi? Suntem într-adevăr ireversibil (con)damnaţi ca specie, la nefericire, uitare, nonsens, solitudine şi boală? Găsim în noi înşine suficiente motive să ne iubim, respectiv să justificăm iubirea celorlalţi pentru noi? Se va arăta oare cândva soarele peste sacrificiul de a continua să fiinţăm cu orice preţ, fiind simpli chiriaşi ai propriei vieţi? Unde ne sunt aripile pe care le aveam când ne aflam în colivia dulce a uterului mamei, am învăţat noi vreodată să le folosim, precum nişte pescăruşi? Cum reuşim să supravieţuim într-o lume modernă, unde vulnerabilitatea este repudiată şi glasul nostru uită rândurile din rugăciunile adresate lui Dumnezeu, deşi avem atâta nevoie de a ne încrede în El?

„Our Last Terminal. Platonovka” reprezintă un demers teatral exagerat de frumos prin sensibilitatea sa intelectualizată, Botond Nagy dovedind la doar 28 de ani că este deja un regizor absolut remarcabil în generaţia sa (și nu numai), el având toate premisele să devină, în timp, un reper absolut al regiei româneşti. Teatrul construit de Botond Nagy este universal și regăsibil de orice spectator în dimensiunea sa intrinsecă, fiind o spovedanie colectivă a noastră, a tuturor, realizată într-o cheie deloc patetică sau tragică, ci pornind dintr-o sinceră dorinţă de a săpa adânc în noi înşine, de-a nu înceta niciodată să (ne) căutăm adevărul, sensul vieții, devenirea.

Scenografia realizată de Irina Moscu plasează personajele într-o sală de aşteptare aseptică şi rece, unde noţiunea de familiaritate nu poate supravieţui. Platonovka este acea anticameră a singurătății colective, un terminal spre mulțimea de posibile viitoruri congelate ca potențialitate. Costumele Irinei Chirilă mizează preponderent pe latex, ca expresie a faptului că personajele cehovien-actuale reprezintă elemente stridente ale materiei, împinse la viaţă dintr-un uter ce le-a fost rai şi închisoare deopotrivă. Video şi light design-ul inspirate poartă amprenta lui Cristian Niculescu; jocul de lumini și umbre captează atemporalitatea clasică a personajelor, conferind contur percutant fiecărei secvențe în parte. Claudiu Urse a asigurat partea de sound creation. Melodiile alese de acesta pentru spectacol şi fundalul sonor de ansamblu au fost la înălțimea montării, un veritabil supra-personaj omniprezent, maximizând atmosfera misterioasă, impulsionând partiturile actorilor, atingând corzi adânci în sufletul publicului; asimilarea emoţională a acestui text scenic sofisticat se corelează din plin cu universul auditiv conceput, Claudiu Urse intuind realmente natura existențială a textului, intenţia regizoral-scenografică.

Teatrul Clasic Ioan Slavici Arad a acumulat prin acest nou proiect o adevărată perlă repertorială, care plasează o bună parte din echipa instituţiei într-un focus al calității teatrale. Spectacolul se pretează la a fi promovat în diverse festivaluri de profil sau turnee, fiind o creaţie cu totul specială, mai ales într-un prezent artistic în care teatrul din România a devenit anemic ca exprimare, lipsit de forme noi şi curajoase. Managerul Bogdan Costea s-a dovedit inspirat invitând un regizor de talia lui Botond Nagy să lucreze cu echipa arădeană, mai ales că artiştii noștri rareori au şansa de fi provocaţi la un nivel profesional atât de ridicat, parţial fiind de vină şi contextul pandemic actual, dar mai ales incapacitatea regizorilor a se lansa în demersuri temerare, distrugătoare de bariere.

Foto: Laurian Popa (Teatrul Clasic Ioan Slavici Arad)