Al doilea volum de poezii al Eugeniei Groşan caligrafiază un discurs liric confesiv care încearcă să refacă un puzzle al clipelor risipite în timp. E vorba de un rai pământesc trecut. Universul alinător al copilăriei şi, mai ales, marea iubire. Ambele activate, prin rememorare afectivă, în versuri de un lirism candid, doar pe alocuri amestecate cu prozaismul, a căror beteală e melancolia. Viziunea nu e una dramatică, deşi până e în mâna îndrăgostitei trădate, pe care însă vreme n-a lecuit-o de iubire. Altfel spus, de viaţă. Căci, surprinzător, în atitudinea ei nu e indignare, nici resemnare, ci discreţie, devoţiune şi infinită tandreţe: „Rămîn departe, foarte departe,/să-ţi supraveghez viaţa /Nu mă auzi, nu mă vezi”.
Autobiografia derulată în poeme e biografia unei stări nostalgice. Provocată de dorul de satul natal, de basmul „de toamnă târzie” (anotimp prin excelenţă elegiac), de copilărie adică, de acel tulburător de vibrant „acasă”, de absenţa gândului protector al bunei şi al moşului: „Capră, capră, eşti străină,/tu-l aştepţi, dar n-o sa vină./Capră, capră, e departe, un râu mare ne desparte”. Există în poezii un patetism al consemnării care nu implică viziunea compasională. Sentimentalismul dulceag e ţinut în frâu de subversiunea sugestiei. Se realizează astfel o decenţă a trăirii într-un discurs retoric totuşi impresionabil. O graţie a umilinţei dezvăluie ruga de iertare adresată tatălui: „Aş încerca o împăcare /între ceea ce pot şi mi se cere,/între mine şi restul lumii,/între puţin şi tot,/între pelin şi miere ,/dar/o imposibilă trecere/dinspre mine-nspre mine/mă ţine mereu la distanţă”.
Vibranţe sunt, apoi, poemele care celebrează dragostea. Una singură, cea mare, din care femeia îşi face altar. Iubirea dulce-amară, nestăpânită, misterioasă, copleşitoare, pe care n-o poţi păstra şi împlini. Fără ea, paradisul devine pustiu şi viaţa trebuie învăţată: „Mi-e sete/dar nu ştiu/ce fel de apă e asta/sau nu ştiu/să beau”. Până atunci însă mai sunt poeme de citit în care iubirea dă buzna în pagină şi-şi retrăieşte povestea: „văd raza de lumină jucăuşă/cum în ochii-ţi se scaldă”; „dar iată, te-ascult,/şi spunem nimicuri minunate,/mai vii ca adevărurile lumii, toate”. Evocarea e fotografică, materială şi eterică în acelaşi timp creând o imagine stranie, arbitrară şi enigmatică. Cel mai erotic poem e „Enigma dorinţei”, unde, nu întîmplător, e numit Salvador Dali, amintind de suprarealismul pictural. Cel mai zguduitor – „Caii nopţii” (o metaforă pentru toţi cei însetaţi de iubire care o trăiesc ca bucurie, dar şi ca durere).
Limbajul poetic nu e încărcat de tropi, versurile sunt pe alocuri străfulgerate de rimă, care-i conferă muzicalitate. Cuceresc prin „răsuflarea disperată” a cuvintelor puse în joc. Căci poezia E. Groşan e o „vibrare tîrzie”, dar necesară pentru a salva o sensibilitate rănită de trecerea necruţătoare a timpului, care diluează consistenţa întâmplărilor, nicidecum a trăirilor: „Nimic nu e făcut să dureze”. Sentimentul e dincolo de tristeţe, e teamă de uitare: „Într-o zi/îmi va trece pe la ureche /numele tău /şi voi spune:/ a, da, parcă,/parcă l-am auzit undeva”. Şi totuşi există promisiunea unei fericiri viitoare în poemele acestea. Pentru că femeia are încă atîta bogăţie sufletească de dăruit: „Rămîn hambarele/cămările şi pivniţele pline./Pentru cine?”. Să sperăm că răspunsul la această ultimă intrebare îl va da poetesa arădeană în volumele următoare.
„Vremurile se croiesc inutile/Am obosit să aştept/un timp al nostru” (Eugenia Groşan)
Lucia Cuciureanu
Citiți principiile noastre de moderare aici!