De la exigenţă la normalitate

Pentru învăţământul universitar, a fi absolvent de „Moise Nicoară” e un veritabil certificat de calitate…

Domnule director, aş vrea să încep cu o întrebare incomodă, pentru că ea exprimă o atitudine a urbei în raport cu „Moise Nicoară”: cum vedeţi faptul că acest colegiu e considerat o şcoală „dură”, de care lumea se teme, având uneori reţineri serioase în a-i păşi pragul? Mă refer la atitudinea părinţilor, care preferă să-şi dea copiii la un liceu în care „viaţa” e mai lejeră.

Mircea Potocean: De fapt trebuie să vă mulţumesc pentru această întrebare! Mă ajutaţi să corectez o imagine. Aş face întâi o delimitare între „exigenţă” şi „tiranie” sau „duritate”. Din punctul nostru de vedere, colegiului i se asociază primul termen, nu al doilea. Exigenţa înseamnă a construi în spiritul unor repere, a unor valori, având în vedere deopotrivă omul (elevul) şi reperele. Pe când tirania, chiar atunci când se doreşte constructivă, vizează doar reperele şi nu o interesează cum aduce pe om spre ele. Atitudinea tiranică e interesată doar de „calitate”, „performanţă”, neţinând seama de om, de „viaţa” lui. Pe noi ne interesează mai ales omul, din perspectiva lui cum „intră” şi cum „iese” elevul din şcoală. Evident, „intră” vizează potenţialul fiecărui elev, iar „iese” se referă la ce a reuşit şcoala să facă din acest elev pe parcursul celor patru ani: dacă l-a valorizat pe măsura potenţialului său, dacă i-a o ferit vreo şansă de a se lansa în societate, de a se împlini în plan social şi uman. În al doilea rând, în România există imaginea falsă că numai la noi elevii se confruntă cu exigenţa, pe când în şcoli din alte ţări, nu. Experienţele noastre internaţionale ne-au infirmat această teorie. Acolo orice instituţie şcolară serioasă impune standarde clare pentru cei care o frecventează. Din acest punct de vedere, tocmai prin exigenţă „Moise Nicoară” se păstrează într-o normalitate care, din păcate, devine din ce în ce mai „anormală” în contextul dezinteresului pentru valoare din societatea românească. În al treilea rând, colegiul nostru nu e singular în acest deziderat. Mă refer la o atitudine comună pe care o au, la nivel naţional, şcolile de elită, reunite într-o Alianţă a Colegiilor Centenare, care încearcă să salveze ceea ce e (încă!) valoros în sistemul educaţional românesc.

Să ne menţinem în planul provocărilor: în ce măsură vi s-a confirmat că rămânerea în normalitate prin exigenţă interesează, să zic aşa, pe cineva. Dv. construiţi oameni valoroşi intelectual etc., dar un sceptic şi-ar pune întrebarea: cine mai are nevoie de astfel de oameni, azi? Nu e mai bine să te păstrezi într-o mediocritate călduţă, să încerci să-ţi „rezolvi” apoi un loc de muncă unde să n-ai prea multă bătaie de cap?

M.P.: A forma oameni e un gest de mare responsabilitate, iar sistemul uită adesea acest lucru. Aş aduce două argumente în favoarea punctului nostru de vedere. Primul e reacţia pozitivă pe care o avem dinspre mediile universitare, ştiut fiind faptul că aproape toţi absolvenţii noştri urmează o facultate. Cadrele universitare acordă mare credit elevilor noştri. E unul dintre cele mai evidente semne de recunoaştere. A fi absolvent de „Moise Nicoară” e ca şi cum ai purta, în fiinţa şi personalitatea ta, o amprentă specială. Ca şi cum ai purta emblema şcolii, pe dinlăuntru! Al doilea argument ar fi că în societatea românească se vor impune treptat criteriile care animă mediile de afaceri din Europa: o pregătire serioasă, calitate intelectuală, dar şi umană (seriozitatea, onestitatea, puctualitatea etc.). Mulţi dintre foştii elevi sunt azi angajaţi în posturi de mare răspundere sau au un loc de muncă ce le permite să trăiască nu oricum, ci în spiritul unei calităţi a vieţii.

Ce le-aţi spune, în încheiere, celor care ar dori să păşească pragul liceului dv., dar încă ezită?

M.P.: Că trebuie să le fie clar doar un lucru: ce doresc să facă din şi cu viaţa lor!

„A fi absolvent de Moise Nicoară e ca şi cum ai purta emblema şcolii, pe dinlăuntru!

JA -V.F.