Aşa începe povestea arădencei care ne-a scris: „Buna ziua, numele meu este Bianca, fac parte din familia îndurerată a unei paciente recent decedate în urma infectării cu COVID, mai exact, decesul 693. (…) Menţionez de la bun început faptul ca suferea, într-adevăr, de toate bolile menţionate (…), suntem conştienţi că toate acestea i-au agravat starea, dar în acelaşi timp, avem multe semne de întrebare. Am ataşat un document cu gândurile noastre (…). Nu va schimba cu nimic situația în care suntem în momentul de față, sperăm doar că vom primi niște răspunsuri. Poate va influența oamenii să fie mult mai precauți, sau îi va ajuta pe alții care probabil se află în situația noastră (deși mi-ar plăcea să cred ca suntem un caz izolat)”.

Mai jos veți putea citit tristul, dar elegantul document atașat, pe care am decis să-l publicăm tocmai pentru faptul că iese din tiparul poveștilor cu care ne-am obișnuit pe vreme de COVID. Scrisoarea arădencei nu e plină de acuze, nici de ură, nu are dramatismul înflorit al multor povești în vreme de pandemie, ci e un text scris cu inima, plin de întrebări pe care ni le-am pus fiecare dintre noi, poate, și la care încă nu am primit răspunsuri. O poveste cu nostalgii, vinovăţii şi multe întrebări, prea multe întrebări fără răspuns.

„Fiind o familie numeroasă, obişnuiam să ne strângem toţi la mesele de sărbători. Rudele venite din străinătate se bucurau de revedere în timp ce noi, nepoţii veşnic distraţi, stăteam cuminţi şi ascultam întrebările clasice: <ai gagic/ă?>,<tu când te măriţi?> sau <când ai de gând să ne faci un nepoţel?>.

Acum suntem toţi strânşi pe un grup de Whatsapp şi <am participat> de la distanţă, la înmormântarea bunicii noastre, diagnosticată pozitiv pentru virusul care fură tot mai multe suflete. Nu doar sufletele celor care mor, ci şi ale tuturor celor care privesc neputincioşi la cum escaladează situaţia.

Ne gândeam că am fost precauţi, am purtat mască, mănuşi, iar ea fiind bătrână, a fost vizitată pe rând în ultimele două săptămâni, pentru provizii sau îngrijiri, toate justificate. În total, o mână de oameni care acum trăiesc cu un sentiment de vinovăţie şi multe semne de întrebare.

Suntem toţi izolaţi, asteptăm să treacă termenul de 14 zile. Niciunul dintre noi nu va fi testat, pe baza lipsei simptomelor, nici măcar verişoara mea care este însărcinată. Iar dacă până acum aşteptam să treacă zilele în speranţa că se va face bine, astăzi singura dorinţă pentru <libertate> este cea de a duce flori la un mormânt. La cea care ne-a fost bunică, mamă, cea care ne certa atunci când ne loveam, sau se supăra când nu mâncam tot din farfuria umplută excesiv. Ne-a vegheat nopţile, când ne ieşeau primii dinţişori, sau ne-a învăţat să ne facem cruce când treceam prin faţa Bisericii. Din păcate, nu am putut să îi spunem pentru ultima dată că o iubim şi nici să ne cerem iertare pentru toate momentele în care s-a simţit singură, pentru că eram prinşi în avalanşa de activităţi zilnice în care ne-a adâncit viaţa.

Sunt conştientă că nu suntem singurii în această situaţie, toţi suntem afectaţi şi suferim, dar, în acelaşi timp, avem zeci de întrebări care ne macină, şi ştim că nu le vom găsi răspunsul.

Încerc să evit toate articolele legate de nebunia creată de acest virus şi totuşi nu mă pot stăpâni.

Văzând atâtea cazuri, probabilităţi şi păreri, scenariile din capul meu o iau razna şi acoperă liniştea asurzitoare din casă, linişte aşternută de când au sunat cei de la spital.

Dacă ea a fost internată în data de 23 şi confirmată pozitiv o zi mai târziu, se justifică termenul de 14 zile de izolare al celor care am avut contact cu ea, având în vedere ca nu vom fi testaţi?

Aici aş vrea să corectez informaţiile apărute în presa, noua ni s-a comunicat rezultatul în data de 24, seara. În cursul zilei respective, eu, personal am avut două convorbiri telefonice cu cei de la spital, de fiecare dată mi s-a spus că nu a ajuns rezultatul (un apel efectuat la ora 12:30, altul în jurul orei 18:00).

Dacă specialiştii spun că perioada de incubaţie este de 14 zile, şi presupunem ca toţi suntem negativi, de la cine a luat, având în vedere că nu a ieşit din casă şi suntem singurii care am mers la ea?

Dacă exista cazul în care rezultatul este pozitiv o perioadă îndelungată, respectiv 60 de zile, simptomele fiind existente doar în primele zile, iar noi nu suntem testaţi, cu ce garantează această perioadă de izolare că nu suntem pozitivi asimptomatici şi că după aceste 14 zile nu putem transmite virusul mai departe?

Dacă nu suntem testaţi, de unde ştim că familiile cu care locuim în perioada izolării sunt în siguranţă, că nu le-am transmis virusul, virus pe care, la rândul lor, îl pot da mai departe?

Care este procedura unei anchete epidemiologice dacă în momentul primirii unui rezultat pozitiv nu sunt testaţi toţi contacţii pacientului?

Dacă nu se identifică persoana de la care pacientul s-a îmbolnăvit, se poate stopa transmiterea doar prin izolare?

Nu condamn, mi se pare normal să se verifice dacă respectăm perioada şi condiţiile izolării, având în vedere cazurile celor care nu au făcut-o. Dar pentru noi, cei cărora ne pasă, şi suntem conştienţi de situaţie, nu este suficient să stăm închişi, ca apoi să putem ieşi, fără să ştim dacă suntem posibili transmiţători sau nu.

Care este procedura în momentul unui deces în spital, pacientul nu trebuie să fie recunoscut de către un membru al familiei? Având în vedere situaţia actuală, nu se poate face asta nici măcar cu echipament de protecţie?

Sunt un om simplu, mic, într-o lume mare.

Poate întrebările mele îşi găsesc răspunsul în toate articolele pe care încerc să le evit sau în explicaţiile ştiinţifice pe care nu am avut răbdare să le mai citesc.

Şi totuşi, de ce nu suntem testaţi?”