JURNAL ARĂDEAN. Ca istoric și autor de cărți despre istoria recentă, comunism, fenomene socio-economice, dar și despre societatea civilă din România, cum ați caracteriza discursul public de la noi, din ultima perioadă?

ANTONIU MARTIN: Chiar și la o privire mai superficială, putem observa precaritatea discursului public din România, aspect care are mai multe explicații. Pe mine ca istoric și analist al fenomenului politic și cultural, m-a interesat să înțeleg de ce s-a ajuns în această situație care pare că este ireversibilă și dacă vinovat este doar comunismul sau mai sunt și alte cauze? În acest stadiu pot spune că nu doar perioada comunistă explică calitatea slabă a comportamentului societal actual. Imediat după 1989, s-a făcut apel la perioada interbelică, care a fost prezentată ca fiind un timp al democrației veritabile, al democrației prin excelență. Analizele serioase ne înfățișează însă altceva, mai concret spus aprecierea de mai sus trebuie nuanțată semnificativ. Perspectivele occidentale asupra României din perioada cuprinsă între cele două războaie mondiale, nu încadrau țara noastră în rândul statelor cu democrație autentică, chiar dacă elita politică românească susținea că evoluează în interiorul unui sistem eminamente democratic. Să dau doar două exemple pentru a fi mai explicit. La nivelul mecanismului politic și de putere din perioada interbelică, lucrurile se petreceau cam așa: regele desemnat prim-ministrul, acesta alcătuia guvernul, iar mai apoi se organizau alegerile parlamentare, legislative. Or, ce guvern în exercițiu pierde alegerile pe care le organizează? De altfel, în marea majoritatea cazurilor guvernele doar se legitimau la putere prin alegeri, nu reprezentau rezultanta votului. Altfel zis, puterea legislativă era emanația celei executive și nu invers, cum ar fi fost normal. Să nu uităm și de „starea de asediu” care era decretată aproape la fiecare scrutin, cu tot cortegiul de restricții și limitări ale drepturilor democratice. Din perspectiva de mai sus, înțelegem de ce ne aflăm în prezent doar în faza de „adolescență democratică”. De multe ori, această perioadă a vieții este definitorie pentru traiectoria unui individ. Posibil ca acest lucru să poată fi extrapolat și la nivelul unei societăți.

J.A.: De ce crezi că prind așa ușor în România populismele și demagogia?

A.M.: Pentru că au un teren fertil. Ele prind și pe fondul unor complexe existente, care de cele mai multe ori sunt de inferioritate. Acestea sunt oarecum sublimate în complexe de superioritate, dar care nu au fundamente reale. Așa s-a născut și propulsat dacopatia spre exemplu, sau alte episoade imaginare de bravură din Evul Mediu, când românii ar fi apărat și salvat Europa de turci.

J.A.: Înțeleg românii în mod adecvat rolul instituțiilor democratice?

A.M.: Statul român este un stat tânăr, fondat în perioada modernă, ca de altfel multe state europene. Instituțiile, preluate din Occident, mai ales pe model francez, nu au reușit să fie asimilate corespunzător de majoritatea cetățenilor. Să înțelegem și că au urmat două războaie mondiale, la scurt timp unul după celălalt, care au bulversat temeinic societatea, iar după 1945 fragila democrație a fost asaltată de comunism și nu avea cum să reziste. Ca să rezum, încrederea în instituții nu a fost niciodată punctul forte al românilor. În imaginarul colectiv, acestea erau percepute, de cele mai multe ori, ca „inamicii” cetățeanului, nu ca parteneri sau ca instrumente în beneficiul lui. Observăm și astăzi acest fenomen. Mai mult, nici la nivelul interiorizării unor concepte sau noțiuni fundamentale nu stăm mai bine. Să luăm de pildă cazul conceptelor de „națiune” și de „popor” care se folosesc inadecvat de la vlădică la opincă. În timp ce corect ar fi ca prin națiune să înțelegem totalitatea cetățenilor care asumă aceleași valori și idealuri și prin popor o etnie oarecare, în realitatea românească cele două concepte se suprapun, generând grave confuzii, cu consecințe serioase asupra discursului public. În România, până și creatorii de discurs – lideri politici, jurnaliști, influenceri etc. – nu au de cele mai multe ori proprietatea termenilor pe care îi folosesc. De aceea consider că democrația noastră este încă fragilă, iar din perspectiva evoluției democratice ne aflăm în etapa adolescentină.